royksopp_theinevitableend_1500x1500

Röyksopp – The Inevitable End

Cătălin Mesaru

E clar că numărul 13 aduce ghinion, mi s-a confirmat asta cu vârf și îndesat. Și nu mă refer la faptul că aduce ghinion pentru, să zicem, adolescenți înfierbântați care se aciuează prin tabără lângă un lac în care s-a întâmplat să moară un copil ca mai apoi să se transforme în ucigaș degrabă doritor de răzbunare și vărsătoriu de sânge. Nu, mă refer la faptul că la 13 ani de la Melody A.M., primul și foarte bunul album al celor de la Röyksopp, aceștia revin cu The Inevitable End, menit să le închidă socotelile cu formatul clasic de album (chiar pe site-ul lor au anunțat că va fi ultimul produs de acest fel, dar că nu se vor lăsa de muzică).

Problema e că pentru un album ce duce în spate o asemenea responsabilitate monolitică, The Inevitable End eșuează în marea sa parte datorită unor alegeri neinspirate și unor piese care nu duc nicăieri și reușesc să fie deprimant de neglijabile. Cu toate astea, printre picături se strecoară și câteva piese bune spre foarte bune: albumul se deschide cu Skulls, o bucată electronică întunecată și apăsătoare, numai bună pentru un album ce s-ar preta la melancolii și aduceri aminte. Skulls lovește și zvâcnește, continuându-se cu varianta T.I.E. a piesei Monument ce a apărut pe E.P.-ul scos anul acesta în colaborare cu Robyn. Monument (The Inevitable End version) e, cu toate pun-urile de rigoare, un monument de forță electronică, un monolit spațial ce te stăpânește de la primele înțepături de bas.

După Monument, însă, albumul o ia la vale grav și se împleticește dureros și plicticos cu piese ca Sordid Affair (un featuring cu Man Without Country), mult prea multe piese cu Jamie Irrepressible (I Had A Thing, Compulsion și You Know I Have To Go care, alături de Rong, e una dintre cele mai slabe piese din întreaga carieră a băieților de la Royksopp). Ce mai salvează albumul e Running To The Sea cu Susanne Sundfør care vine după o excelentă (și singulară) piesă cu Jamie Irrepressible, Here She Comes Again. Running To The Sea e înduioșătoare și te face să simți și să ai nisipul sub tălpi și vântul prin păr, cu sublima voce a Susannei Sundfør plutind în jurul tău.

Albumul se încheie cu Coup de Grace și Thank You care sunt insesizabile și fără niciun fel de panaș și asta e și marea problemă a lui The Inevitable End: e dezamăgitor pentru că nu aduce nimic nou și, mai rău, e destul de retrograd dacă e să comparăm strict construcțiile sonore de aici față de cele din E.P.-ul Do It Again. E destul de trist și de descurajant gustul amar cu care am rămas după cele trei audiții (în speranța că voi reuși cumva să mă atașez mai mult de album) și e și mai trist că ăsta trebuie să fie un fel de la revedere din partea lui Svein Berge și Torbjørn Brundtland.

 

Comments

comments

Cătălin MesaruRöyksopp – The Inevitable End

Leave a Comment