azeali

Azealia Banks – Broke With Expensive Taste

Cătălin Mesaru

Azealia Banks are o reputație și istorie lungă à propos de certuri cu rapperi sau personaje mai mult sau mai puțin din zona muzicii de genul acesta. A reușit să ia la rând pe T.I., pe Iggy Azalea, pe insuportabila Kreayshawn, pe Nicki Minaj, Baauer. A ajuns să se ia la harță pe Twitter și cu Rita Ora, Diplo, Lilly Allen, Lady Gaga și tot felul de alte personaje. E cunoscută pentru gura mare și pentru atitudinea blazată și veninul pe care-l scuipă în stânga și-n dreapta.

tumblr_m9p2efulKw1ru6rtto2_1280Atitudinea și vitriolul se traduc în talentul ei în ale witch hop-ului și într-o cariera muzicală întortocheată și plină de drame suferite sub mâna de fier a casei sale de discuri de care a reușit să se despartă anul acesta. În 2011 a rupt gura târgului cu 212, de pe E.P.-ul 1991 care conținea încă trei piese deștepte, excelent produse și dătătoare de dependență (mai ales Liquorice). Asta după ce începuse să activeze prin 2008 sub numele de Miss Bank$. În 2012 a scos un mixtape numit Fantasea care, pe lângă o estetică seapunk transmisă prin clipul de la piesa Atlantis, aduna laolaltă niște piese de calitate destul de inegală (Luxury și Atlantis fiind cele mai bune piese de pe această compilație). În 2013 a scos două piese: una caldă și una rece, cum ar veni. Pe cât de agresivă și edgy a fost Yung Rapunxel, pe atât de flască și neispirată a fost ATM Jam, un featuring cu atotprezentul Pharrell. 2014 a găsit-o pe piață cu Heavy Metal and Reflective și Chasing Time, două asalturi witch hop excelente.

Pe lângă cele două piese, anul 2014 i-a adus și, în sfârșit, separarea de casa de discuri care i-a tot amânat timp de doi ani lansarea albumului de debut, Broke With Expensive Taste. Și ce-a făcut vipera (folosesc termenul în cel mai bun sens posibil) newyorkeză și sexy? Și l-a lansat singură pe 6 noiembrie, cu ajutorul companiei Prospect Park. Astfel, peste noapte (la propriu) ne-am trezit cu mult-așteptatul și mult-speculatul album de debut al Azealiei. La 2 ani distanță de momentul la care trebuia lansat inițial. Ăsta e un punct foarte important. Într-o manieră oareșcum de inexplicabilă, pe acest album s-au găsit aruncate piese cu care Azealia activase mult și puternic: 212, BBD, Luxury. Fără nicio explicație, însă, restul pieselor de pe E.P.-ul 1991 nu apar pe acest L.P., deși 212 se regăsește aici, alături de  Heavy Metal and Reflective, Yung Rapunxel, Chasing Time și alte piese cunoscute ale sale.

Azealia BanksRestul albumului e completat de piese care, din păcate, nu funcționează în totalitate corect, dându-i albumului un aer de treabă făcută în grabă și confirmând cumva intențiile malefice ale casei de discuri ce a tot amânat albumul. Albumul se deschide cu Idle Delilah care nu sună tocmai rău, dar pe care dezamăgește delivery-ul Azealiei care nu e tocmai blazată la modul entertaining ci pare obosită și sictirită. Plus că, spre sfârșit, piesa derapează spre un witch hop decorat cu muzică de calypso și chitări. Despre Gimme A Chance și Desperado, cu cât mai puțin spus, cu atât mai bine. Gimme A Chance, cel puțin, e una din cele mai fundamental greșite și halucinant de proaste piese pe care am ascultat-o anul acesta. E o variantă extinsă a piesei cu același titlu scoasă acum ceva vreme, cu niște ritmuri latino infernale adăugate la final care o transformă într-o glumiță de aproape 4 minute ce par undeva pe la vreo 10, de fapt.

Urmează clasica 212 pe urmele căreia vine JFK cu Teophilus London, o piesă ce are niște ecouri de Liquorice. Am tot simțit influențe și mici texturi din piesa respectivă. Nu-i o piesă tocmai rea, însă nici să rupă acoperișul cu ea nu reușește, dar de aici albumul începe să trăiască pentru o scurtă perioadă și să muște din tine, Azealia arătându-și caninii și împroșcând peste tot cu versuri și acid. Wallace, susmenționata Heavy Metal and Reflective, BBD, Ice Princess și Yung Rapunxel lovesc tare, adânc, iremediabil și cu greutate.

Soda, piesa următoare, face cumva și se pierde în sine însăși. E atât de plată încât îți intră pe o ureche și îți iese pe aceeași ureche. Noroc cu Chasing Time despre care am scris și aici, pe site și despre care ziceam că ”e o piesă bombastică, ultra-dansabilă, cu influențe house, pe care Azealia atât cântă cât și raps în stilul caracteristic, cu puternicul și fantasticul ei accent newyorkez. Plus că nu se teme să se ia un pic și peste picior: My attitude is bitchy, but you already knew that.

Mai devreme ziceam că Gimme A Chance e o glumiță. Tot glumiță e și Nude Beach A-Go-Go care măcar e o glumiță super-asumată, deși aproape insuportabilă. Cele două piese care închid albumul, Miss Amor și Miss Camaraderie sunt acolo ca să te facă să uiți de Nude Beach A-Go-Go însă nu sunt deloc remarcabile. Unde mai pui că Miss Camaraderie seamănă cu Luxury pe alocuri.

Extrem de inegal și cu prea multe piese pe care deja le cunoșteam, Broke With Expensive Taste nu e ce îmi doream de la un personaj atât de talentat ca Azealia Banks. Poate ar fi fost o idee mai bună să lanseze încă un E.P. și să se pună pe treabă și să lucreze la un album nou-nouț, construit din piese exclusiv noi. În orice caz, o voi iubi în continuare și sper doar ca al doilea album să vină atunci când îi va fi vremea și că nu mă va dezamăgi.

Comments

comments

Cătălin MesaruAzealia Banks – Broke With Expensive Taste

Comments

  1. Pingback: Worst Albums of 2014 | Stereo Beasts

Leave a Comment