Placebo spanac

Reinterpretări în cheie personală. Partea I.

Cătălin Mesaru

Cover-urile nu-s neapărat lucruri esențiale în muzică. Sunt însă, acele bucăți de muzică ce te fac să vezi și o altă părere (ne)avizată asupra unei piese. La modul cel mai de bază, sunt ca niște mâncăruri pe care le fac alții după o rețetă dată: ba le scapă mai multă sare, ba prea puțină, ba chiar, uneori, dau cu rețeta de pământ și o reinventează. Iată, deci, o listă în două părți de cover-uri preferate, mai puțin preferate sau, pur și simplu, cover-uri care au stârnit ceva în oamenii de mai jos.

1. Ștefan Eremia (vocalist Moebius)

Bon Iver – I Can’t Make You Love Me

M-am gândit mult până să aleg un cover, de la clasicul Hallelujah (Jeff Buckley/Cohen), până la Dancing On My Own,(Kings of Leon/Robyn). Și apoi mi-am făcut un favor amintindu-mi de cover-ul făcut de Bon Iver la cântecul lui Bonnie Raitt, I Can’t Make You Love Me. Au mai cântat-o și George Michael, și Bonnie Tyler, și chiar și Peter Andre, însă lui Justin Vernon i-a ieșit atât de bine și i-a plăcut atât de mult, încât a înregistrat o versiune de studio pe post de B-side la Calgary. Și mă bucur că a făcut așa. Pentru că a reușit să-l simplifice și l-a lăsat așa, desculț, cu acorduri simple de pian și un falsetto mai mâhnit decât cuvântul mâhnit în sine. Plus că are versul ĂLA, don’t patronize me. Este un soi de melancolie matură, e resemnare, iar la sfârșit are un twist: e lipită de un alt cover, la o altă piesă, tot a lui Bonnie Raitt, Nick of Time. I found love, darling, love in the nick of time. Deci, dublu-kems.

Fun Fact: cântecul a fost scris după ce un bețivan a tras în mașina prietenei cu un shotgun, iar la tribunal, cand l-au întrebat dacă a tras vreo învățătură din toată întâmplarea, a răspuns așa: I learned, your honor, that you can’t make a woman love you if she don’t.

2. Dana Bergheș (SUB25)

Youn Sun Nah – My Favorite Things

Sunt mică, mititică, ascunsă sub păturică. Dacă deschid ochii un pic, văd niște jucărele încețoșate, care se învârt deasupra mea. Păturica e moale (*). Nu, nu chiar. Dar așa mi-ar fi plăcut să știu că am ascultat prima oară My Favourite Things, cât eram bebeluș. (*) Bill Cosby este departe de mine.

Piesa este foarte veche (pentru era Facebook, o piesă din `59 pare chiar antică), provine din The Sound of Music, este asociată cu sărbătorile de iarnă, care se apropie cu pași repezi – din cauza aluziilor evidente la ponei de culoarea frișcăi, cât și ștrudele, șnițele, fulgi de zăpadă și alte aspecte iernatice care provoacă plăcere. Elementul de surpriză intervine la nivel de candoare în interpretarea vocalistei Youn Sun Nah – acest fenomen de jazz din Coreea de Sud care își modulează vocea ca un instrument, un personaj vocal care este ceva ce depășește puterea mea de înțelegere. Am văzut-o inclusiv live cu acel mic pienuț în mânuțe, și apasă ea acolo așa fiind über drăgălașă, și pronunță whiskers într-un MARE fel, și chiar vreau să fac anul ăsta lichior de ouă înconjurată de nu mai puțin de 32 pui de pisicuțe și e numai din vina ei.

3. Karin Budrugeac (SUB25)

Placebo – Fuck U

Dacă îmi imaginez un cor de efebi înalți, supli și creți într-un tribunal ca cel din Angels in America (doar că mai porno), cântându-mi într-un glas vinovăția de a fi fost egoistă-hedonistă, vocea lor la unison ar fi cea a lui Molko de pe cover-ul la Fuck U. N-am nimic cu solistul de la Archive, ba din contră, dar numai Brian M. poate să spună cum trebuie There’s a look on your face that I’d like to knock out. Pentru că aici vorbim de răsfăț și de obsesie, cu o voce care trece de la joase la țipăt de parc-ar fi încă în schimbare și despre amestecul de proiecții materne și romantice pe fondul dramatic al pasiunii mucoase, trăite violent.

Bonus: Melodia asta oferă cea mai rezonabilă definiție a primelor amoruri: you were once just like anyone else / then you grew and became the devil itself, în care, in the blink of an eye, Fuck you devine Fuck me again.

4. Paul Petrache (SUB25)

Dread Zeppelin – Immigrant Song

Sunt două tipuri de cover-uri pe care le urăsc implicit: omagiile supra-pioase și interpretate corect ale unor (cvasi-) legende ale muzicii și copiile plictisitoare ale pieselor în cauză. Uităm cele menționate anterior și ajungem pe tărâmul îndoielnic al pieselor ce intră lejer în categoria caterinci. De aici putem vorbi de Led Zeppelin-ul reinterpretat reggae de o sosie de a lui Elvis, în ultima lor perioadă de glorie, anii ’90, și anume minunatul Immigrant Song, de la Dread Zeppelin.

P.S.: Lui Robert Plant îi place, așa că tu nu ai nicio scuză.

5. Raluca Roșu (HowHipIsThis)

Lana del Rey – Chelsea Hotel No. 2

We were running for the money and the flesh. O să o recunosc: am ascultat Chelsea Hotel No. 2 (Leonard Cohen) pentru prima dată în varianta Lana del Rey. Era fix vara de dinainte să plec în New York şi locuiam într-o mansardă de la Piaţa Spaniei, unde lumina intra în cercuri şi mă trezeam în transpiraţie şi singurătate. Chelsea Hotel No.2 m-a urmărit şi în anul în care am locuit în New York. După ce am ascultat pe repeat acest cover, nu am mai putut să îl las pe Cohen să îmi cânte. Lana, seductivă şi resemnată în acelaşi timp, m-a surprins în toate momentele de singurătate cu miros de oraş suprapopulat şi metrouri luate la 3 dimineaţa. Am ascultat Chelsea Hotel No.2 în zilele dinainte să părăsesc New York-ul, acest iubit cu care m-am tăvălit pe cearceafurile de la hotelul Chelsea, dar în care nu am putut niciodată să intru. Era în renovare, l-am văzut în acea ultimă zi dintre mine şi New York şi jur că nu am plâns când am ajuns în faţa clădirii. Ceva mi-a scăpat tot timpul când a venit vorba de NY sau de varianta lui Cohen. Chelsea Hotel No.2 (Lana del Rey) nu se ascultă oricând, dar când se ascultă se pune pe repeat. Şi se fumează cu ţigări mentol lungi şi se plânge mai tot timpul. That’s all. I don’t even think of you that often.

6. Vivian Dünger (HowHipIsThis)

Scala and The Kolacny Brothers – Creep

De pe când mi-au spus Stereo Beasts să le scriu câteva rânduri despre cover-ul meu preferat au început sa îmi cânte în sinapse în falsetto copiii de la Scala and The Kolacny Brothers și al lor cover după Creep al celor de la Radiohead. Am zis să nu mă grabesc și să îmi scrollez playlist-ul. Doar aș putea scrie despre cover-uri mai reușite cum ar fi Johnny and Mary al lui Robert Palmer. Zile mai târziu, falsetto-ul cu Creep continua, așa că am decis să fiu onest. Probabil acesta este cover-ul meu preferat. Cu ghiozdanul în spate, îi priveam pe Radiohead cântându-mi despre cum mă simțeam. But I’m a creep, I’m a weirdo. What the hell am I doing here? I don’t belong here. Nu multe s-au schimbat de atunci.
Să mă uit la riff-urile de chitară ale lui Jonny Greenwood și la modul acela tembel în care îi intră freza în ochi, și la ochiul difuz al lui Thom Yorke în mod sigur mi-a ajutat pubertatea și mă ajută și la vârsta biblica de care mă apropii cu neputință.
Când a apărut filmul The Social Network, avea în trailer-ul de promovare Creep, cântat de Scala and The Kolacny Brothers, iar când am auzit-o pentru prima dată, mi-au dat lacrimile. Cum eu țin minte astfel de lucruri, mai ales atunci când vine vorba de muzică, i-am căutat în coloana sonoră și i-am ascultat pe repeat până am devenit incapabil să mai simt ceva. Eu încă sunt un Creep și un weirdo și tot nu știu ce caut aici, așa că este OK, etern o să mă întorc la Creep și la al lor Pablo Honey de care încă îmi amintesc cu drag că l-am avut pe casetă.

7. Andrei Coste

Deftones – The Chauffeur

Stăteam cu capul spart din cauza ultimului album Wu-Tang Clan și tovarășul Mesaru mă tot freca la icre să-i scriu despre cover-ul meu preferat. Nu vreau să zic că a fost foarte dificil, dar prin capul meu oscilau o tonă de piese, începând de la fantasticul cover după Running Up That Hill de la Kate Bush semnat de Placebo și zburând până la un cover făcut de o trupă de grindcore numită Ten Masked Men la Hit Me Baby One More Time a mai mult decât celebrei Britney Spears. Și după ce s-au mai adunat încă vreo 30 de titluri în capul meu, m-am calmat și-am gândit-o foarte logic și am ajuns la un compromis frumos: Deftones – The Chauffeur, o reinterpretare după Duran Duran.
Duran Duran n-a fost niciodată o trupă pe filmul meu. Poate-s prea tânăr ca să-i pot aprecia cum trebuie. Deftones, în schimb mi-au marcat o bună parte din școala generală și liceu. Și coverul după The Chauffeur e absolut sublim. Versiunea celor de la Deftones e 100% reprezentativă pentru muzica pe care-o face trupa asta. Are toate elementele-cheie, începând de la chitara foarte fuzzy, plină de reverb, și ajungând la vocea specială a lui Chino Moreno. Pe lângă astea, mai are un crescendo fantastic care culminează într-un final exploziv parcă menit să-ți rupă mufarina-n două. Și partea cea mai frumoasă din toată ecuația asta e faptul că deși cover-ul sună foarte Deftones, el face cinste absolut perfect versiunii originale.

8. Cătălin Mesaru

Millie Jackson – Sweet Music Man

Când m-am apucat să compilez lista aceasta de cover versions, mi-am zis că nu trebuie să amân până în ultima clipă selecția proprie pentru că știam clar că îmi va fi greu să mă decid asupra unui singur cover. Drept urmare, m-am apucat să-mi răscolesc creierii și să întorc internetul cu fundul în sus zile întregi, dar am decis, până la urmă, să mă opresc la ceva aproape de inimă, oricât de siropos ar suna. Puteam s-aleg oricând Common People cântat de Marina Voica, Running Up That Hill al celor de la Chromatics, Comfortably Numb al celor de la Scissor Sisters sau Always on my mind al celor de la Pet Shop Boys, printre multe altele.
M-am oprit, însă, la un cover de-al lui Millie Jackson făcut pentru piesa Sweet Music Man a lui Kenny Rogers. Mai exact, varianta de pe Live & Uncensored (unul din cele mai bune albume live pe care le-am ascultat) care are și bucata aceea de la început în care Millie vorbește în dulce-amarul stil propriu despre the trials and tribulations ale vieții de artist.

Unde versiunea lui Kenny Rogers e o chestie flască și enervant de edulcorată, Millie Jackson infuzează piesa cu soul, sarcasm și o transformă într-o reprezentație ieșită din tiparele normale ale unei piese country, dar excelent de bine împământenită în tarele și tropii (în cel mai bun sens al cuvântului) acestei artiste injust trecută cu vederea. Ascult-o doar cum își varsă amărăciunea și sufletul, urlând, rupându-și durerea în bucăți, malaxând-o și împrăștiind-o în public. E clar că dacă ești artist, ești menit nefericirii…Darling, go, follow your rainbow! You’d only end up resenting me for holding you back anyway. And if that’s what makes you happy, hey, sing your song sweet music man!

Comments

comments

Cătălin MesaruReinterpretări în cheie personală. Partea I.

Comments

  1. Pingback: Friday Playlist 05.12.2014 | Stereo Beasts

  2. Pingback: Yoni Wolf – Thinking Bout You | Stereo Beasts

  3. Pingback: Eurodance Dance Revolution [Partea I] | Stereo Beasts

Leave a Comment