Bla bla bla Bla BLA

Reinterpretări în cheie personală. Partea a II-a.

Cătălin Mesaru

Iată și partea a II-a a listei cu care am ieșit la defilare ieri, listă despre versiuni cover care stârnesc lucruri în noi și care ori reinventează complet piesa originală ori, pur și simplu, o preiau fără prea multe schimbări. Iată, deci, încă opt cover-uri de rumegat, ascultat și re-ascultat:

1. Cristi Mărculescu (marculescu.ro)

William Shatner – Common People

`Cause you`ll never understand how it feels to live your life without meaning or control. Cam asta e fundamental la Common People. E o piesă despre periferia și subteranele societății, despre the all singing all dancing crap of the world și despre cum ei dance and drink and screw cause there`s nothing else to do. Echivalent al unor romane din alea de mare succes, dar de fapt super-subversive de-ale lui Chuck Palahniuk (Fight Club a ratat momentul, dar ecranizarea lui Rant ar merge de minune cu asta pe OST, eu oricum sper să crape James Franco și să facă altcineva filmul ăla). Cu toate simpatiile mele nețărmuibile pentru Jarvis Cocker & Co adevărul adevărat este că reorchestrarea lui Ben Folds peste care vorbește William Shatner și cântă Joe Jackson are exact toată furia și tot nihilismul de care-are nevoie Common People. Sună mai mult a punk despre război (și nu musai lupte de clasă) decât o tiradă britpop împotriva zdrențelor snoabe care fac slumming și tocmai de asta-mi place mai mult. E reinterpretare, cu pump up the rage. Și singurul cover acceptabil al unei piese superbe, pe care-au mai încercat și alții s-o facă în manierele lor.

2. Simona Rădoi (PR filme, festivaluri de film și trupe alternative românești. Nostalgică, în general)

Trio Expres – Viața E Un Cântec

Nimic neobișnuit pentru fanii emisiunilor RRA La microfon melodia preferată și/sau O melodie pentru fiecare: întrucât în perioada de maxim succes a muzicii ușoare românești era interzis să cânți în limba engleză, toate divoasele optzeciste o ardeau în română (iar realizatorii emisiunilor mai sus menționate traduceau mot à mot toate titlurile pieselor străine). Unele apelând la versurile unor poeți celebri (vezi Loredana cu Bună seara, iubito!, versuri Lucian Avramescu), altele colaborau cu niște compozitori care veneau la pachet cu textierii (gen Bogardo cu Ovidiu Dumitru – ex: Să nu uităm să iubim trandafirii), iar fetele vesele cântau și ele ce nimereau.

Trio Expres, spre exemplu – formația aia compusă din Carmen Mureșan (cunoscută drept radoiCarmen Harra pentru fanii canapelei lui Măruță) și cele două Angele, Stoenescu și Olaru – rupea discotecile cu tot soiul de preluări (cu versuri în limba română, desigur) ale unor formații celebre: Boney M, ABBA, Modern Talking, Arabesque ș.a. Eu, spre exemplu, le-am ascultat discul intitulat sugestiv DISCO până l-am zgâriat pe ambele fețe. Ba chiar și azi, când dau cu aspiratorul, mă suprind fredonând “Bate miezul nopții în gongul d-aramă” (preluare Gimme, Gimme, Gimme de la ABBA).

“Cred că cel mai frumos lucru pe care l-am făcut eu și colegele mele de la Trio Expres a fost faptul că am reușit să le deschidem românilor poarta spre muzica internațională. Am venit cu ceva complet nou și excentric, cântând piese ale unor formații celebre precum ABBA. Și că tot a venit vorba despre această trupă, îmi amintesc că eram la o televiziune din Suedia, unde era invitat și producătorul ABBA de la acea vreme și a fost absolut uimit când a ascultat piesele noastre. Nu îi venea să creadă că există interpretări atât de bune ale unor piese pe care le cânta trupa sa”, spune tanti Harra într-un interviu acordat Claudiei Mîțoi în revista Taifasuri, cu ocazia sfârșitului lumii din 2012.

3. Roxana Dănăilă (BalKaniK Festival)

Björk – It’s Oh So Quiet

Ce face It’s Oh So Quiet a lui Björk să fie un cover foarte bun? Păi dacă ajungi să spui într-o conversație “știai că…e, de fapt, un cover după..?” înseamnă că melodia aia are deja o viață proprie, căreia artistul i-a impus o identitate nouă, până la punctul în care copia devine ceva complet original.  Conform Wikipedia, melodia originală a fost prima dată interpretată de o anume Betty Hutton în anii 50. Habar n-aveam. Cu un videoclip făcut de Spike Jonze, intrat deja în popular culture (ca toate videocilpurile lui Björk, de altfel), nici nu mai contează cine a scris versurile. Björk owns it..she makes it her own. Cred că aici descoperim o Björk care, în ciuda originilor sale, nu a fost străină de cultura americană cu care a crescut la TV și radio. Încă din perioada trupei Sugarcubes, făcea cover-uri după ABBA sau The Carpenters, probabil și dintr-o nevoie tipică islandezilor de a face lucrurile their own way. Björk e punk pentru felul în care a răsturnat mereu convențiile sau s-a folosit de ele pentru a crea ceva nou. It’s Oh So Quiet a fost transformată la nivel muzical și vizual într-un musical hollywoodian contemporan de o originalitate greu de depășit. Björk ar trebui studiată la cursuri de visual culture, popular culture, media studies, semiotică, dar și marketing pentru felul în care s-a înconjurat de cei mai talentați oameni din muzică, fashion și film pentru a transmite ceea ce de una singură nu ar fi reușit. Alexander McQueen a găsit în ea un prototip pentru care a creat linii de îmbrăcăminte, dar și câteva coperte de album, iar Lars von Trier a găsit în ea personajul care cântă și dansează într-un musical întunecat și fucked up menit să atace societatea americană.

4. Mark Racz

A Perfect Circle – Fiddle and the Drum

Meritele lui Maynard James Keenan sunt multe și probabil alții le pot prezenta mai bine, dar albumul în mare parte de cover-uri Emotive (A Perfect Circle) îmi pare a fi o treabă de relativ hotar în afacerea asta cu recântarea muzicilor altora.
Pentru că piesele originale au fost luate și duse în direcții foarte diferite, în zona aceea de aranjamente orchestrale minimaliste și rezonante cu multe tipuri de influențe, de la percuții ca de țambal și până la rutine aproape complet vocale (de exemplu, Fiddle and the Drum), totodată albumul având fluență și consistență de la o piesă la alta.
E un album considerat politic și, probabil, asta a fost și miza formației. În funcție de gusturi, tentativa dă sau nu roade. Oricum, mi se pare că, la fel ca metodele (izbutite) de protest public și dizidențe politice ale decadei, piesele de pe album sunt greu de pus într-o matcă, sunt dificil de definit în câteva vorbe și reușesc să fie autonome, dar accesibile.

5. Alexandra Păcurar (slicker.ro)

Tori Amos – ’97 Bonnie and Clyde

Tori Amos este genul de artist pe care întotdeauna mi-am dorit să îl aprofundez dar cumva mă luam cu chestii ordinare şi nu investeam suficiente resurse în a-l cunoaşte. Am ascultat cam superficial piesele care au intrat în conştiinţa publicului larg, însă am acordat o atenţie specială albumului de cover-uri Strange Little Girls. Puteam să aleg să scriu despre timeless-ul Time, cover după Tom Waits sau cover-ul după piesa so 80s şi cu multe referinţe culturale compusă de Llyod Cole, Rattlesnakes. Dar pentru că ne place controversa şi lucrurile care ies din tipar, alegerea mea constă în a scrie despre cel mai disturbing thing ever, ’97 Bonnie and Clyde. Bine, şi faptul că Eminem a fost prima mea obsesie muzicală a contat. Să faci o piesă în care să povesteşti despre cum îţi omori nevasta şi îţi foloseşti fetiţa pe post de complice pentru a scăpa de cadavru pare wrong on so many levels. Ce face Tori? Încetineşte tempo-ul, rosteşte apăsat versurile sadice, construieşte o tensiune pe care o poţi tăia cu cuţitul, practic testează limitele ascultătorului. Nu ştiu dacă şi-a atins scopul, acela de a sublinia wrongness-ul originalului. Dar mi se pare genială nuanţa pe care a dat-o acestuia şi cum a reuşit să facă un cover excelent după o piesă… să zicem, dificilă. Iar câteodată când am nevoie de o experienţă cathartică şi nu vreau să mă uit la filme horror cu psihopaţi, ascult această versiune lentă, apăsătoare, tulburătoare şi terapeutică. Funcţionează.

6. Cătălin Moise

Nick Cave – Disco 2000

Mie-mi plac mult cover-urile. Așa că le cam vânez. Aș avea o listă destul de lungă de cover-uri frumoase da’ niciunele mai fundamentale pentru mine decât Tom Waits la King Kong-ul lui Daniel Johnston și Nick Cave la Disco 2000. În ambele cazuri se întamplă cam același lucru de artist slăbănog-sensibil reinterpretat în cheie de extra testosteron. Cu King Kongu’ se întamplă ceva magic când Tom Waits ia cântecul copilăresc gângurit al lui Daniel Johnston și-l aduce la viață în varianta zbierată de-o primată. Plus că imaginea asta de Tom Waits lângă Daniel Johnston e unul din lucrurile care te face să crezi că lumea asta nu e pierdută. Cu Disco 2000, Nick Cave ia frenetismul pop-adolescentin Jarvis Cocker, în care se plânge despre cum o fată nu-l ținea de mână când mergea acasă de la școală, și-l transformă într-un pseudo-Murder Ballad. Așa că atunci când Nick Cave cântă lent languros cum fetii nu-i păsa cum o duce Nick Cave acasă de populară ce era, lucrurile se petrec pe o linie foarte subțire între o amenințare voalată de omucidere sau o amenințare voalată că Nick Cave o să vină și o să te îmbrățișeze rău de tot. Da’ rău de tot. Cam cum e în general cu Nick Cave, nu știi dacă are nevoie de o îmbrățișare sau să omoare pe cineva. Cover-ul ăsta l-am descoperit într-o perioadă în care eram fan maxim și Nick Cave și Pulp, iar când s-au intersectat, viața a fost ok vreun an.

7. Ion Indolean

Nat King Cole – Te Quiero Dijiste

Nu ştiu cum se face, dar cele mai mişto melodii le aud prima oară în versiune cover. Câteodată, trec şi ani până îmi spune unu’-altu’ că, „băi, tâmpitule, ăsta e cover”. Eu, cu un rânjet fals, maschez jena (care de multe ori nici nu mai intervine) şi scuip câte un „bine..”, ca şi cum nu m-ar interesa. Aşa am păţit şi cu Te Quiero Dijiste, care eram convins că e a lui Nat King Cole, până când cineva, tare drag mie, mi-a semnalat inexactitatea. Până la urmă, cum să fie piesa lui Cole, când versurile sunt în spaniolă?! De sigur ce eram, nici nu m-am gândit la asta. Apoi, ajuns acasă – revelaţia am întâmpinat- o pe stradă –, am început să caut în disperare de cauză, doar-doar nu o fi așa. Negru pe alb, scria: Te Quiero Dijiste written for the 1944 Esther William’s film Bathing Beauty. Am căutat piesa, adică secvența din film, de fapt, dar parcă suna fals; la fel s-a întâmplat și cu celelalte, cel puțin zece cover-uri pe care le-am găsit, la o primă strigare, pe youtube. Toate interpretările ale diverşilor latino-americani m-au zgâriat, efectiv, pe urechi, așa că am revenit la varianta lui Cole, care, ca prima dată, mi-a creat o senzație dintr-aia pe care nu prea poți s-o exprimi. Ca atunci când îți revine un sentiment minunat care, prima oară când l-ai experimentat, te-a lăsat fără cuvinte. Și țin minte exact, momentul, produs la întâia vizionare a filmului In The Mood for Love – aveam examen la limba engleză, în primul an de facultate, dar, fiind student la film, discutam cinema în ore, pentru ca măcar cineva să vină la curs. Şi, aşa, am lăsat pe ultima zi, vizionarea tuturor filmelor (vreo şase, ţin minte), pe care am zis că le dau gata în vreo trei ore, „că oricum sunt proaste”. Numai că, surpriză!, toate m-au prins la modul că la Moartea Unui Comis Voiajor ştiu că m-am mai uitat o dată, în săptămâna aia.

8. Cristian Pagu

The Weeknd – D.D.

Pe la vârsta de 6 ani, am ascultat pentru prima dată Michael Jackson. Eram printre puținii puști norocoși din cartier cu o casetă cu albumul Bad. Dar dacă aveai la ce să vezi casete video pe vremea aceea, erai considerat bogat. Aveam și ceva clipuri înregistrate de pe MTV. Așa am dat peste Beat It, Billie Jean și Thriller. Și cam așa devenise Michael Jackson senzație și într-un mic cartier din Constanța, în care, de la primele ore ale dimineții, cineva aducea casetofonul afară, altul oferea curent printr-un prelungitor de la apartamentul lui de la parter, iar eu aduceam casetele cu muzică. În cele din urmă, am dat peste Dirty Diana. Mulți, însă, nu erau prea convinși pentru că era prea rock. Probleme serioase, nu glumă.
Cert este că Michael Jackson mereu va fi unul dintre artiștii care mi-au modelat copilăria și pasiunea pentru muzică și dans. That’s right, 26 years later and I can still moonwalk my way when I have to.

Așadar, ca nu e ca și cum Michael avea nevoie să devină și mai cool decât era înainte, dar Abel Tesfaye a.k.a The Weeknd a lansat cel de-al treilea său album cu un rework la piesa Dirty Diana, piesă intitlulată aici D.D., cel mai bun cover dacă mă întrebați. La prima audiție a albumului, prima piesă,un cover după Dirty Diana: Poooooftim?!?!? Pardon? De unde atât tupeu, de unde atât curaj să îți permiți să crezi că dacă faci un cover la Dirty Diana o să iasă și bine? Și iată, totuși, că deși nu ne place când unii artiști umblă prin colecția clasică de piese preferate, uneori mai avem parte și de Surprize Surprize.
Bonus Covers: Ol’ Dirty Bastard – Sussudio (Phil Collins) și Poolside – Harvest Moon (Neil Young).

Comments

comments

Cătălin MesaruReinterpretări în cheie personală. Partea a II-a.

Comments

  1. Pingback: Friday Playlist 05.12.2014 | Stereo Beasts

  2. Pingback: Eurodance Dance Revolution [Partea I] | Stereo Beasts

Leave a Comment