velosonics

Velosonics – Roundhouse

Cătălin Mesaru

Trebuie să recunosc că nu sunt cel mai bun prieten al genului oareșcum alternative în România. Impresia mea generală e că de ceva vreme, a rămas prin aceleași încrengături ca acum niscaiva mulți ani și că refuză să evolueze prea mult. Sigur, pe ici pe colo se mai activează niște trupe care încearcă să facă altceva, însă multe eșuează precum Hindenburg-ul (vezi byron și/sau Robin and The Backstabbers). Altele, în schimb, reușesc să scoată niște chestii destul de fresh și, dacă nu fresh, măcar care sună bine și au suficiente hooks sonore încât să mă câștige drept fan (de exemplu, Sophisticated Lemons). În gruparea asta destul de mignonă de trupe se înscriu și VELOSONICS (a căror piesă București s-a repetat de destule ori la mine-n playlist anul acesta).

Cei cinci băieți (Adrian Spier – voce; Marius Acsîntoaie – chitară; Andrei Niculescu – chitară; Flavius Fabian – bas; Cristian Prihotcă – tobe) s-au lăsat produși de Adam Whittaker și au scos acest Roundhouse care m-a prins încă de la Dices, piesa care deschide albumul. Să fie oare o coincidență că Adam Whittaker a produs un alt album românesc excelent anul acesta? Desigur, vorbesc despre Dark Waters al celor de la Aeon Blank.

IMG_2104

VELOSONICS

 

Revenind, însă, la Roundhouse: albumul a fost lansat întâi pe Deezer și, acum, pe 12 decembrie, prinde viață și în format fizic, pe CD, în cadrul unui eveniment susținut la Clubul Țăranului. Cele zece piese ale albumului se înscriu fără niciun fel de tăgadă în zona alternativă a rock-ului, însă, cu producția excelentă ca adjuvant, reușesc să emane niște compoziții proaspete și foarte bune (preferatele mele fiind Dices, Paris Syndrome, Hope To Call, Chances). Chitările nu sunt invazive cum se mai întâmplă prin alte locuri, tobele și basul bubuie și dau gravitate sunetului așa cum trebuie și vocea lui Adrian Spier reușește să valorifice ce se întâmplă în jurul lui, fără lamentările specifice genului (vezi miorlăiturile de la vechii AB4 sau byron-ii de toate zilele).

Albumul se revarsă lin peste ascultător și nu există momente în care să-ți fugă mintea la altceva. Chiar și-n piesele mai cumințele gen Hard Game sau Memories Replaced (care-i o piesă cu care m-aș duce la surf, dacă aș practica așa ceva). Ce-i interesant e că băieții își construiesc muzica pe scheletul bine prăfuit al alternative-ului românesc, dar reușesc să sune foarte ne-românesc, ceea ce e extrem de îmbucurător. E semn că ne maturizăm din punct de vedere muzical și e semn că trebuie să lucrăm mai des cu producători avizați din străinătate.

Per total,  e un album foarte bun la care voi mai reveni și nu poate decât să mă ducă spre culmile fericirii faptul că în România se face muzică sănătoasă, cu cap și, mai ales, pe care s-o fredonez și care să-mi rămână în minte pentru ceva vreme.

Comments

comments

Cătălin MesaruVelosonics – Roundhouse

Comments

  1. Pingback: Best Music of 2014: Partea a IV-a | Stereo Beasts

  2. Pingback: Moebius – Stranger | Stereo Beasts

Leave a Comment