nicki

Nicki Minaj – The Pinkprint

Andrei Coste

Aş putea spune că, în general, la Stereo Beasts, evităm pe cât posibil să ne legăm de chestii mainstream sau muzică de la TV. Asta nu înseamnă că nu le ascultăm. Ca o idee generală, o să mai auziți de chestii mai mainstream dacă respectă una din condițiile astea două: sunt mult peste crappiness-ul general al muzicii mainstream sau sunt atât de praf încât merită menționate. The Pinkprint intră în a doua categorie și da, e sinistru.

Să-ncepem cu Anaconda, pentru că vreau să scap cât mai repede de ea. Piesa e catchy doar pentru că e o ciordeală nesimțită de la o piesă și mai catchy (și mai high-quality, numa’ zic). Piesa asta e cel mai mare shitstorm din istoria muzicii hip-hop, deoarece combină toate clișeele retarde cu stilul sinistru al doamnei Minaj. Începând cu sample-ul de la Sir-Mix-A-Lot, versurile care rimează strâmb despre averi, droguri și violență, sunete nonsensice scoase pe gură în momentul în care nu are cu ce să acopere o rimă și, într-un final, faptul că Nicki Minaj confundă empowerment-ul feminin cu activitatea de a fi ușuratică și de a presăra boli venerice în stânga și-n dreapta, duce gradul de cretinism emanat de acest hit la cote paroxistice. Faptul că vine și cu o doză serioasă de skinny shaming (opusul lui fat shaming, adicătelea: Where my fat ass big bitches in the club / fuck them skinny bitches / fuck them skinny bitches in the club) ridică piesa asta la rangul de cea mai grosieră piesă hip-hop din istoria recentă. Și știți care-i partea cea mai bună? E cea mai ok piesă de pe The Pinkprint.

Restul albumului e praf, pulbere fină. Get On Your Knees, un duet fantastic cu Ariana Grande e o piesă despre activitatea de a beneficia de sex oral și despre dominat masculii. Frumos. Feeling Myself, în combinație cu Beyonce,  e o piesă despre masturbare. Only e o piesă de genul posse-cut (mai mulți oameni de la același label sau crew care dau pe-o piesă) în care penibilii care-s featured, Drake, Lil Wayne și Chris Brown ne explică cum și-ar băga moșneagu-n beciul domnucăi Minaj. Want Some More e aproape suportabilă, pentru că are un beat excelent, dar versurile sunt absolut oribile și distrug absolut tot.  În rest, când n-avem parte de piese care ne vorbesc despre nevoile nimfomaniace și aventurile sexuale ale lui Nicki Minaj, albumul ne lovește cu balade hip-pop de calitate redusă. Adică, pe bune, am auzit piese mai bune la Direcția 5. Și cu toții știm că Direcția 5 sunt înfiorători.

Per total, The Pinkprint merită ascultat doar dacă-ți dorești să te sinucizi ritualic. La asta ar fi bun. Sau dacă vrei să înțelegi de ce unii oameni încă asociază femeile ca fiind obiecte sexuale. Sau, nu știu, dacă-ți trebuie o coloană sonoră pentru sesiunile de regurgitare post-beție. Alte uzuri nu-mi mai vin în minte.

Comments

comments

Andrei CosteNicki Minaj – The Pinkprint

Comments

  1. Pingback: Death Grips – Fashion Week (Instrumentals) | Stereo Beasts

  2. Pingback: Madonna – Living For Love | Stereo Beasts

Leave a Comment