manson

Marilyn Manson – The Pale Emperor

Cătălin Mesaru

Din păcate memoria mă cam părăsește de ceva vreme încoace. Linia temporală a vieții mele e destul de amestecată și de încețoșată. Zic asta deoarece, fără Facebook, nu prea mai reușesc să-mi aduc aminte de zile de naștere. La fel, am o problemă cu fețele și cu numele oamenilor recent cunoscuți. Ori mă lasă memoria ori creierul meu s-a decis că nu prea mai are rost să înmagazineze informație nouă. La fel mi se întâmplă și a propos de filme sau de muzică. Uneori am impresia că am văzut filme pe care nu le-am văzut și că n-am văzut filme pe care le-am văzut. La muzică, pretty much the same cu diferența că mi se amestecă albume și ani în cap. De-asta mi-e și destul de dificil să fixez un punct exact în timeline-ul meu legat de Marilyn Manson. Dacă mă iau după anii în care au apărut Antichrist Superstar și Mechanical Animals, se presupune că-l ascultam la vârsta de 10 și, respectiv, 12 ani. Lucru parțial incorect pentru că la 10 ani eram obsedat exclusiv de Pulp, Björk și de Kate Bush.

În mare, cred că îl ascultam pe la sfârșitul clasei a 8-a, începutul clasei a 9-a. Evident, e foarte probabil să mă înșel. Ce țin minte, însă, și asta e mult mai important decât orice fel de localizare temporală e că era genul ăla de muzică ce-mi vorbea despre rebeliune și despre furie. Și în puberismul meu, eram furios pe ceva. Că de rebeliune nu prea era vorba, întotdeauna am fost băiețel cuminte. Țin minte sigur că ascultam ambele albume la pachet și că mă simțeam foarte cool că ascult muzică așa de edgy și cu versuri deștepte și discurs antisocial, antireligie, anti-multe-alte-chestii. Plus că imaginea lui mă fascina și, când l-am văzut în Lost Highway, am fost cel mai fericit băiețel din lume. În perioada aia îmi plăcea să cred că sunt angsty și furios și toate chestiile care se pretează pentru un fan Marilyn Manson. Eram pe dracu’. N-aveam niciun stress și nicio grijă și totuși muzica lui Manson îmi vorbea la un nivel visceral. Mai ales piese precum Tourniquet, The Reflecting God, User Friendly, The Last Day On Earth. În orice caz, cu sau fără teenage angst închipuit (pentru asta mai ascultam și Placebo foarte mult), Manson mi-a fost un prieten foarte bun în tinerețe. Era genul ăla de prieten zgomotos, enervant, ireverent, scabros și care te face de rușine pe peste tot. Hei, cumva mă regăsesc…

Sărind în timp până la actualul album, The Pale Emperor, îl găsim pe Manson încercând, probabil, să-și revină după dezastruoasele albume recente și încercând să redevină relevant, așa cum am spus atunci când am vorbit despre prima piesă lansată de pe acest album, Third Day of A Seven Day Binge, într-un zeitgeist care nu mai are nevoie de superstaruri antihristice pentru că e un vestigiu al copilăriei, nu-ți mai aduce nimic pe care să-l percepi ca valabil adult fiind. Revenind, însă, la The Pale Emperor și la ce face Manson aici…

Practic, își ia o parte din catalogul anterior și-l aruncă într-o pâclă bluesy care molfăie lent cu cioturi de dinți, în loc să smulgă bucăți de carne cu foștii săi colți ascuțiți. Cam ăsta este The Pale Emperor. Piese care sună între ele, fără vervă, fără zvâc, bucăți reinterpretate din piese pe care le-a lansat acum multă vreme, încetinite, cu volumul dat de la 11 până undeva pe la 0. Albumul începe cu Killing Strangers pe care Manson repetă ad nauseam We’re killing strangers cu vocea-i încă iconică, păstrând temele la care a tot revenit pe parcursul carieri sale. Deep Six, piesa numărul doi, crește un pic tempo-ul, însă se prăvălește complet cu niște versuri glumeț-cretinoide (You want to know what Zeus said to Narcissus?/ “You’d better watch yourself”) pe care, și aici, le reia până nu mai rămâne nimic din ele. Nu sunt foarte convins de faptul că Manson conștientizează faptul că nu face versuri de muzică house unde e OK să te reduci la leitmotivuri. De asemenea, de notat: Love is EVOL, Con is Confidence, Eros is Sore, Sin is Sincere. Un fel de bine ați venit la puns din zona pop pe care alții le-au folosit mult mai cu cap și cu efect mai bun (vezi Marina and The Diamonds și E.V.O.L., o piesă mult mai corect construită, mult mai bine scrisă și mult mai coioasă). 

Despre piesa numărul trei, Third Day of A Seven Day Binge am vorbit deja pe Stereo Beasts. Voi relua doar o bucată, relevantă pentru acest întreg rateu: Manson își construiește bucata muzicală pe un fundal cu sunet care era outdated prin 2002-2003 și și-o presară cu tot felul de mici clișee audio și de livrare de versuri. Nici nu mi-am dat seama că la un moment dat piesa se terminase de vreo 5 minute și că n-o mai ascultam.

The Pale Emperor continuă cu o compoziție care-l găsește pe Manson aducându-și aminte de secțiunile ritmice din The Beautiful People și tânjind după gloria și după raunchiness-ul pe care îl avea în acele vremuri. Problema e că The Mephistopheles of Los Angeles, căci despre ea este vorba, e construită din niște amintiri alambicate, întortocheate, înecate în mâzga cerebrală a lui Manson și a producătorului albumului. E moale și nu mușcă din tine. Următoarea piesă, Warship My Wreck, vine doar să confirme (în caz că mai era nevoie) că întregul album scârțâie precum oasele artistului ce l-a născut. Și de aici în continuare o luăm în jos, în jos, prin restul pieselor care se confundă între ele, par a fi piesele de la începutul albumului și care zici că-s puse pe repeat cu modificări micuțe (vezi Slave Only Dreams To Be King care e un fel de The Mephistopheles of Los Angeles, de exemplu). Pe The Devil Beneath My Feet, Manson cântă Don’t need a muthafucka lookin’ down on me, în speranța că își va câștiga un nou public puber, la care merg de minune slogane de genul acestuia. Sincer să fiu, n-am putut să nu trag o comparație între una din piesele de pe albumul ce-stă-să-iasă al Madonnei, Devil Pray, și această piesă. Desigur, după cum știm, cele șase piese lansate de Madonna de pe Rebel Heart sunt proaste, însă, cumva, ea reușește să iasă mai neșifonată din toată treaba asta cu reinventarearelansarearedevenirea. Și tot e mai a dracului decât e Manson. Și mai edgy.

Ultimele trei piese ale albumului, Birds of Hell Awaiting, Cupid Carries a Gun și Odds of Even, sunt o coda plictisitoare și doar întăresc și mai mult ceea ce confirmau anterioarele șapte piese ale dezastruosului album. Nu mai e nimic aici. Manson nu mai are parte de victorii, nu mai stă în picioare, nu a mai rămas nimic valabil la el, nici măcar imaginea de dement pe care și-o proiecta când era cine era. Oricât ar încerca, nu știe să iasă din zonele de versuri pe care le-a tocit până la os, nu poate să se smulgă din niște tropi muzicali defecți și, pur și simplu, nu mai e loc pentru el, într-o eră în care sensibilitățile și sentimentele ne zac în alte locuri. E fumat, outdated și flasc. He’s as fake as a wedding cake.

 

 

Comments

comments

Cătălin MesaruMarilyn Manson – The Pale Emperor

Comments

  1. Pingback: Prodigy – The Day Is My Enemy | Stereo Beasts

  2. Pingback: The Prodigy – The Day Is My Enemy | Stereo Beasts

  3. Pingback: Madonna – Rebel Heart | Stereo Beasts

Leave a Comment