bjork_vulnicura_alt

Björk – Vulnicura

Cătălin Mesaru

Mi-a fost foarte greu să scriu despre acest album. M-am apucat de câteva ori, am scris niște chestii, în marea lor parte niște rateuri, le-am șters și am mai dat play albumului de vreo două-trei ori. De fiecare dată am fost copleșit de fix același sentiment pe care l-am avut când l-am ascultat pentru prima dată: micime. Și nu a albumului, ca să fiu clar. A mea. Ca om, individ, ființă și toate cele. M-a lăsat fără un cuvânt, m-a făcut să mă simt mic. Mic, degeaba, inutil, dar așa cum acest nou album al lui te ajută să-ți exorcizezi toți demonii și să-ți cauterizezi măcar o parte din răni, așa te face s-ai și o forță creativă proaspătă, sau măcar ceva proxim unei forțe creative. Here goes nothing, o recenzie scrisă cu inima strânsă, cu mâinile tremurânde, cu mult tutun fumat și litri de cafea la bord. Fără înflorituri (prea) mari, fără ce-nseamnă-Björk-pentru-mine, fără date tehnice și/sau de producție, fără niciun fel de editare post-.

Nu ai cum să vorbești despre Vulnicura fără să vorbești despre Vespertine. Ar fi absurd să nu le legi pe cele două între ele: Vespertine (în continuare și fără niciun dubiu cel mai bun album al artistei) se naște la începutul relației ei cu Matthew Barney, Vulnicura vine la doi ani după despărțirea artistei de acesta și e compus dintr-o serie de vignette de dimensiuni diferite, rupte din fluvii temporale diferite (9 months before, 5 months before, 6 months after etc.). Unde Vespertine e înălțător (dar niciodată prea, că doar e vorba de Björk), Vulnicura e un set de instrumente de tortură care-ți smulg și ciopârțesc mici bucăți din piele, îți prind buzele rănilor cu niște ace și apoi varsă oțet și sare peste rănile deschise. Ad infinitum. Până-ți ajung în adâncul sufletului.

Spuneam anul trecut, când am vorbit despre albumul Conversations al celor de la Woman’s Hour că era “un construct dezolant, bântuitor, un melanj de melancolie pură, de regrete și de jale”. Vulnicura e același lucru, dar dus în extremă. Mult dincolo de extremă. E atâta durere aici, atâta melancolie, atâtea regrete încât și albume precum Disintegration, Rumors sau Here, My Dear se pleacă în fața lui. Nu pentru că ar fi albume mai slabe (să fim serioși, cele trei numai albume slabe nu sunt) ci pentru că Vulnicura tratează totul cu mult mai multă amărăciune și mult mai mult suflet dezgolit.

Încă de la început, cu Stonemilker, cu 9 luni înainte, Björk se agață cu dinții de ceea ce încă era o relație care, ce-i drept, scârțâia. Și cu această primă piesă demonstrează că nu degeaba e una din marile artiste ale vremurilor: viorile îți fierăstruiesc orice scut emoțional pe care l-ai putea avea și versurile îți vorbesc direct. History Of Touches are în adâncuri o a doua voce, un fel de îngânare profundă ce o acompaniază pe Björk, e o umbră amară și necruțătoare. Întâmplător, e și compoziția mea preferată de pe album cu ale sale versuri care te trag de tot ce ai mai scump sufletește: I wake you up/ In the night feeling/ This is our last time together/ Therefore sensing all the moments/ We’ve been together. Aș putea cita versurile în integralitatea lor, atât de tare macină și ustură. Și după piesa asta ajungem la perioada de după, cu Black Lake, o bestie de 10 minute, ce nu-ți mai oferă nicio șansă de lumină și în care îl disecă pe Matthew Barney. Deja suntem 2 months later și ne îndreptăm spre 6 months later (cu Family, piesă esențială pentru orice relație eșuată ce are și un copil în ecuație), 11 months later (cu Notget). Aceste trei piese care închid ciclul relației, cu ștampila de post-mortem, o găsesc pe Björk încă regretând, iertând și nedesprinzându-se încă de ceea ce a fost. E momentul ăla în care încă te gândești la ce a fost și la ce ar fi putut fi în continuare, dar și momentul ăla în care realizezi că n-ai fi dat relația respectivă pe nimic altceva, chiar și cu toată suferința pe care ți-a cauzat-o pentru că te-a transformat. If I regret us/ I’m denying my soul to grow/ Don’t remove my pain/ It is my chance to heal.

Cu Atom Dance, deja ne desprindem din ciclul relației un pic și ajungem în zonele tematice din Homogenic și Biophilia– natură, dragoste, cu ajutorul lui Antony Hegarty. Există, deci, și aici, ceva întunecat, însă Atom Dance deschide ultimul ciclu al albumului într-o notă ceva mai ritmată. Mouth Mantra își dă singură explicația din titlu, iar Quicksand închide albumul cu ritm amețitor și cu straturi electronice scăldate în corzi. E un melanj de sintetic cu organic, un hibrid ce merge pe linia genealogică: Every time you give up/ You take away our future/ And my continuity and my daughter’s/ And her daughters/ And her daughters…

Vulnicura îți închide o parte din răni, dar are grijă, foarte mare grijă, să-ți facă unele noi. E un album care te secătuiește emoțional și fizic. Te face să transpiri, să respiri greu și, ce-i mai grav, te face să-ți aduci aminte de lucruri pe care ți le-ai îngropat undeva și pe care nu-ți doreai neapărat să le scoți la suprafață. De-asta Björk va fi întotdeauna relevantă. De-asta (cu excepția lui Volta) nu poate greși. Și chiar și când greșește (din nou, Volta), te întorci la ea pentru că are atât de multe lucruri să îți spună despre ea. Și când ți le spune despre ea, ți le spune, de fapt, despre tine pentru că, face ea cum face, și te înlocuiește de fiecare dată când o asculți astfel încât nu mai exiști. Doar ea rămâne.

bjork-vulnicura-header

Comments

comments

Cătălin MesaruBjörk – Vulnicura

Comments

  1. Pingback: Björk – Live@City Center, 25.03.2015 [Free Download] | Stereo Beasts

Leave a Comment