six organs

Six Organs of Admittance – Hexadic

Paul Boca

Hexadic e proba de sunet pe care o fac cei de la Six Organs of Admittance pe tăpșanul înghețat din mijlocul Gheenei. Albumul e un rabbit hole ezoteric care sună, uneori, ca un uragan pe cocaină într-un hangar cu chitări ruginite și alteori pute incandescent a lumină. Ben Chasny, tătucul cvasidement al celor de la Six Organs, are deja o întreagă istorie în psych folk și psychedelic rock (a colaborat, printre alții, cu magnificii de la Current 93), recognoscibilă mai ales prin volatilitatea sa transdisciplinară extremă, adică prin faptul că nimeni nu prea știe la ce dumnezmeură să se aștepte de la următorul lui album. Niciodată, însă, n-a coborât americanul chiar atât de adânc pe urmele lui Alice cum o face pe Hexadic, album care încearcă să creeze un limbaj propriu pentru instrumente și voce, care să smulgă brutal muzica din pattern-urile împământenite în mentalul colectiv.

Tehnic vorbind, Chasny și-a petrecut vreo doi anișori dezvoltând un sistem componistic bazat pe cărți de joc, care să le permită muzicienilor să scape de tentația oricărei decizii raționale privitoare la elementele pe care le abordează și succesiunea lor: ton, ritm, gamă, riff, versuri. Ce iese de-aici e un produs muzical în care fiecare instrument în parte și fiecare interacțiune dintre instrumente sare violent de pe ax și se dezlănțuie, pe baza scheletului minimal dat de sistemul hexadic, într-o manifestare pură a subconștientului. Mecanismul e inspirat, după chiar spusele lui Ben Chasny, din conceptul de „ruptură epistemologică” al lui Gaston Bachelard, protohipsterul minune al Academiei vestice. În ciuda aparențelor, „ruptura epistemologică” nu definește o profă de epistemologie care a părăsit catedra pentru o carieră în prostituție, ci ideea că evoluția gândirii științifice nu e una continuă, neîntreruptă, ci una disruptivă, în care noile teorii le încadrează pe cele vechi în noi paradigme, schimbând sensurile cunoscute ale conceptelor. Adicătelea, evoluția în muzică ar presupune, după Chasny, un reframing estetic al fiecărui concept circumscris în componistica actuală, printr-un mecanism care să elibereze ceterașul și țambalagiul de orice constrângere rațională: sistemul hexadic.

Albumul e rugos rău și te face să te gândești serios, la prima audiție, să le faci un ciubuc băieților de la descarcerare.  Sound-ul e, împotriva structurii geometrice, raw în sensul cel mai propriu al termenului, cu riff-uri distorsionate diavolește, voci îngropate sub tone de clei și salturi psihotice pe butonul de volum. Sună, inițial, ca un tratat de tulburări mentale pe care se pișă sticlă un gnom îmbrăcat în ponei. Odată ce reușești să intri în sistemul interior al albumului, însă, lucrurile se limpezesc binișor, iar experiența muzicii hexadice  e una dintre cele mai mișto chestii pe care le poți trăi ca mușteriu al experimentalului.

The Ram, piesa care deschide Hexadic, e un berbec schilod și dezorientat care alunecă pe sticlă, printre tobe indecise și chitări uscate. E, poate, piesa pe care sistemul hexadic, ca mecanism muzical care ține mult de renunțarea la raționalitate, e cel mai vizibil. Porțile iadului se deschid abia cu Wax Chance, care afundă, sub corzile abrazive ale lui Ben Chasny, un vocal care aduce aminte de jucăriile demente ale lui Maynard James Keenan sau de dulcețurile viermănoase ale lui Dax Riggs. Frumusețea e că, dincolo de vacarmul chitării, ascuns undeva printre tobele repetitive, circulare, à la Jefferson Airplane, e un calm limpede, o lumină care va reveni pe piesele din a doua parte a albumului. E chipul senin al copilului de drac care privește totul de jos, de dincolo de gheața aburită în care se împlântă riff-urile brutale. Maximum Hexadic e ca o freză dezaxată care sapă adânc în măseaua cariată din cerul gurii lui Bafomet, iar Hesitant Grand Light, binevenită gură de aer în buricul bâlciului disonant, duce lucrurile într-o zonă mai recognoscibilă pentru cei obișnuiți cu muzica lui Chasny. Future Verbs e chiuveta aia nenorocită care-ți picură ritmic în creier, e angoasă pură, infinită, e binecuvântata stare în care ai vrea până și să-ți iasă o haită de câini flămânzi din dulap, numai să se miște ceva în tot putregaiul ăsta de lume. Guild, piesa care închide albumul, se așază progresiv în lumina blândă pe care până aici o poți doar intui. E cam singura piesă pozitivă de pe album și sună ca ultimul cui bătut de un pustic asudat în structura scheletică a noii lui case cu șase pereți, în mijlocul unui câmp nesfârșit din Mississippi.

Chiar dacă nu e cel mai digerabil lucru de care te poți lovi, Hexadic e un experiment care reușește să te prindă. Dacă nu rațional, prin fascinația sistemului nebun construit de Ben Chasny,  atunci o va face, dincolo de orice formalitate muzicală, prin lumina aia amestecată cu rugină care străbate Wax Chance sau Guild. Dincolo de toate, viabilitatea sistemului hexadic e o problemă minoră. Totul ține, în cele din urmă, de plăcerea de a ne juca. Ce contează dacă viermuim vâscos prin măduva unei pisici vagaboande sau ne dăm cu sacul pe Calea Lactee, atât timp cât e frumos s-o facem?

Comments

comments

Paul BocaSix Organs of Admittance – Hexadic

Leave a Comment