froot

Marina and The Diamonds – FROOT

Cătălin Mesaru

În sfârșit, albumul pe care îl așteptam de vreo trei ani de zile e aici. Marina and The Diamonds a lansat astăzi FROOT, al treilea album din cariera sa (după deliciosul The Family Jewels, 2010 și excelentul album-concept Electra Heart din 2012) și e, așa cum mă așteptam, un album impecabil compus și produs. Pe 10 Octombrie ne-a servit primul single al albumului, Froot, piesa care dă titlul albumului. Piesa asta indica faptul că Marina se duce într-o zonă electropop pe care a explorat-o în diferite feluri și măsuri pe Electra Heart. Apoi ne-a mai servit câteva piese care au demonstrat că, de fapt și de drept, direcția sonoră e una destul de eclectică și îmbină mult mai multe genuri decât cele cu care am fost obișnuiți până acum.

Marina demonstrează perpetuu că evoluează artistic și că se maturizează atât ca individ cât și ca entitate muzicală (după ce personajul pe care și l-a asumat pe Electra Heart a decedat, artista a declarat că simțea nevoia unei schimbări și o nevoie acută de maturizare), lucru care se resimte din felul în care-și scrie versurile, din felul în care își compune piesele și, mai ales, din decizia de a alege un sunet mult mai organic decât pe anteriorul album, păstrând, totuși, elementele electronice care au făcut din Electra Heart o capodoperă electro-pop. Tematic, albumul oscilează între umorul negru specific Marinei, căutarea fericirii/iubirii, critici la adresa societății, feminism, și relații problematice/eșuate. Deci, identitatea ei se păstrează, în esență. Surprizele plăcute vin din diferite decizii stilistice atât la nivel de versuri cât și la nivel de structură muzicală.

Albumul se deschide cu piesa Happy, pe care artista se preocupă de nevoia stringentă de fericire. E o baladă extrem de frumoasă și de touching. Despre a doua piesă, Froot, am scris, la momentul lansării ei, pe Stereo Beasts și spuneam despre ea că marchează o distanțare de temele dark ale excelentului album anterior și e extrem de dansabilă și de memorabilă. Marina demonstrează încă o dată că-și poate schimba în mod constant direcția muzicală fără a da rateuri. Plus că e electropop dulceag și vibrant cu elemente de chiptune în care ingredientul esențial rămâne, totuși, dragostea: Living La Dolce Vita/ Life couldn’t get much sweeter/ Don’t you give me a reason/ That it’s not the right season.

Următoarele trei piese, I’m A Ruin, Blue, Forget, se preocupă de aproximativ același lucru: un personaj indecis în ale amorului, conștient, însă, de greșelile pe care le-a făcut, de durerea provocată și, mai ales, conștient de greșelile pe care urmează să le facă. I’m a Ruin ar fi putut foarte bine să șadă, din punctul de vedere al temei abordate, chiar și pe Electra Heart, deoarece vorbește despre puterea deținută unilateral într-o relație destul de greșită (I played with your heart/ And I could treat you better/ But I’m not that smart/ You still mean everything to me/ But I want to be free) în care personajul artistei e indecis a propos de ce anume își dorește de la partener. Parcă l-ar vrea, dar pe de altă parte e conștientă de faptul că nu poate fi cu respectivul, totul venind dintr-o nevoie conștientizată de a răni (I’ll ruin, yeah I’ll ruin you/ I’ve been doing things I shouldn’t do/ But I don’t wanna say goodbye).
Pe Blue, piesa mea preferată de pe întreg albumul, Marina dă semn că deși își dorește ceva serios, real și palpabil (We’ve broken up and now I regret it), nu poate lua o decizie coerentă, cerebrală și că-și dorește, de fapt și de drept, doar să acceadă la conceptul de fericire, indiferent cât de pasageră și falsă ar fi. Pe Forget (care are un iz de Teen Idle, de pe Electra Heart), în schimb, își acceptă cumva soarta și se declară învingătoare (I’ve made mistakes, but I believe that/ Everything was worth the fight).

Cu Gold, Marina aduce un sunet proaspăt, cu versuri memorabile în stilu-i tipic: ‘Cause girls, they wanna, they just wanna have funds. Can’t Pin Me Down este cea mai pe față declarație feministă a acestui album și e o piesă incredibil de bună, cutotul menținut în linia umorului negru: Do you really want me to write a feminist anthem/ I’m happy cooking dinner in the kitchen for my husband […] I am never gonna give you anything you expect/ You think I’m like the others/ Boy, you need to get your eyes checked.
Solitaire, la fel, e un imn (trist) al puterii interioare vecină cu resemnarea, indiferent că e vorba de putere feminină sau masculină, de data aceasta. Piesa e străbătută de o tristețe care sfâșie și e una din cele mai mature piese pe care artista le-a scris până acum.

Albumul continuă cu Better Than That, o splendoare pe care instrumentele explodează, iar Marina demonstrează (pentru a câta oară) că nu e tipicul star pop pe care-l găsim pe peste tot astăzi, mai ales când compune versuri precum And she’ll network ’till her dreams come true /Even if it means getting into bed with you, pe această fantastică piesă ce o prefațează cumva pe următoarea, Weeds.
Dacă pe Better Than That se simțea un pic de amărăciune la adresa unui El care s-a legat la cap cu un fel de femeie fatală, pe Weeds e destul de clar că avem de-a face cu niște regrete pe care artista dorește, dulce-amărui, să le înăbușe, la adresa aceluiași El, cel mai probabil.
I’m not afraid of God/ I am afraid of Man cântă artista pe Savages, piesă cu mesaj politic și social pe care, pe fond delicios de pop, abordează teme precum violul, războiul, cruzimea societății de azi, goana după bani și sălbăticia inerentă zilelor în care trăim. Immortal, piesa care închide albumul, e una din piesele pe care Marina ni le-a servit anticipând albumul și e o baladă sensibilă și gingașă despre ce rămâne din noi și de la noi după ce noi nu vom mai fi și despre sentimentul ăla pe care-l avem toți de multe ori în viață: ce las în urmă?

Fără nicio tăgadă, FROOT simbolizează direcția și evoluția unei artistice care dă clar semne că, deși face muzică pop accesibilă, e conștientă de faptul că pop-ul nu înseamnă doar funduri în aer, versuri cretinoide și hook-uri simpliste. E dovada unei creșteri și împliniri artistice și e un album absolut impecabil, la momentul actual preferatul meu pe acest an.

Comments

comments

Cătălin MesaruMarina and The Diamonds – FROOT

Leave a Comment