prodigy

The Prodigy – The Day Is My Enemy

Cătălin Mesaru

Ar fi urât din partea mea să proclam 2015 ca fiind anul comeback-urilor eșuate, dar statistica mă cam împinge înspre a afirma întocmai. Marilyn Manson ne-a dat un rebut sub forma lui The Pale Emperor, Madonna a lansat al 13-lea și probabil cel mai greșit album din carieră (da, Rebel Heart e mai prost chiar și decât MDNA), iar The Prodigy au revenit cu The Day Is My Enemy după o absență de șase ani, absență în timpul căreia, ținând cont de deprimantele rateuri Always Outnumbered Never Outgunned și Invaders Must Die, nu m-am întrebat nicio secundă: oare ce mai pun la cale Liam Howlett, Maxim și Keith Flint? Și nici c-o să-mi pun vreodată întrebarea asta după The Day Is My Enemy.

Ca mai toți oamenii de vârsta mea (sau care se învârt în jurul vârstei mele), am rupt în paișpe The Fat of The Land și Music For The Jilted Generation căci erau două albume foarte bune la vremea lor, furioase, edgy, sălbatice, dar suficient de dansabile. Nu mi-e foarte clar cum se țin la momentul actual, însă nu doresc să-mi stric niște amintiri plăcute doar de dragul unui experiment. După The Fat of The Land, trupa și-a luat o pauză de șapte ani și au revenit cu Always Outnumbered Never Outgunned care scârțâia grav din încheieturi (doar Spitfire și Girls fiind niște piese cât de cât pasabile). A urmat o pauză de cinci ani și ne-am trezit cu Invaders Must Die despre care eram convins, la momentul respectiv, că este cel mai prost album al trupei. Evident că m-am înșelat căci iată că în 1999 în 2015 avem un album nou The Prodigy.

Problema cu trupa asta e că nu-și prea mai are locul prin muzică la momentul actual, din mai multe perspective: unu, nu aduc nimic nou în sunetul tratat, doi, sunt de-a dreptul rizibili prin toată inutila agresivitate afișată, trei, după tot borhotul muzical post-The Fat of The Land, nu mi-e clar pentru cine mai fac muzică. Mai au fani? Îi mai ia cineva atât de în serios precum se iau ei?

Revenind la The Day Is My Enemy: albumul are 14 piese în total, dintre care doar una este semisuportabilă (Beyond The Deathray), în rest toate piesele sună aproape identic, se diferențiază doar prin mici artificii rezultate din aranjamentele de sintetizatoare și din (haha!) versuri. La modul cel mai serios, am avut impresia că am ascultat un album de vreo trei piese: o ditamai piesa până la Beyond The Deathray, însăși Beyond The Deathray și încă o piesă lungă post-Beyond The Deathray. E un album obositor, interminabil, plin de momente penibile (de ex: Medicine și intro-ul ăla care-ți usucă sângele-n tine), care te secătuiește de orice chef și, ce-i mai grav, te face să te uiți la ceas după primele 20 de secunde ale primei piese. Ascultă doar The Day Is My EnemyNasty sau terifianta Ibiza și o să te tot găsești implorând divinitatea ca tortura să se termine.

În rest, sună ca și cum trupa ar fi descoperit niște înregistrări pe care le-au făcut prin anii nouăzeci, înregistrări despre care a uitat absolut oricine (și pe bună dreptate) și pe care nu le-au considerat vreodată demne de lansat la vremea lor. Acum, în 2015, din lipsă de inspirație și chef de ceva bănuți în plus, și-au băgat picioarele și și-au lansat rebuturile inept-nouăzeciste. Prin 2030, când vor lansa următorul album, poate avem noroc și ne aduc un sound proaspăt ca în 2010. Sfatul meu e să asculți parodia This Is Outrageous făcută de Mitchell și Webb pentru Peep Show. O să găsești acolo niște The Prodigy mult mai bun și mult mai sincer.

Comments

comments

Cătălin MesaruThe Prodigy – The Day Is My Enemy

Comments

  1. Pingback: Madonna – Rebel Heart | Stereo Beasts

  2. Pingback: The Chemical Brothers – Go | Stereo Beasts

  3. Pingback: ROA – Cine Visa | Stereo Beasts

  4. Pingback: Cele Mai Proaste Albume Din 2015 | Stereo Beasts

Leave a Comment