turzi

Turzi – C

Cătălin Mesaru

Știi sentimentul ăla pe care îl ai atunci când descoperi un artist sau o trupă de care nici măcar nu știai că duci lipsă? Este vorba despre sentimentul de mi-e atât de rușine încât îmi vine să mă ascund sub piatra imensă sub care am trăit toată viața. Este momentul ăla în care realizezi că, oricât ai căuta activ muzică și oricât ai încerca să descoperi tot ce e de descoperit, tot îți vor scăpa chestii splendide printre degete și printre urechi. E și cazul meu cu această trupă franțuzească, Turzi pe numele ei, trupă formată din: Romain Turzi, Judah Warsky, Lori Shönberg, Mouldeck, Günther Rock, Louis Laurin, Caroline Villain, Sky Over, Arthur Rambo. Trupa are la activ trei albume: A, lansat în 2007, B, lansat în 2009 și C, lansat acum, în 2015.

Trucul albumului e următorul: toate titlurile pieselor încep cu litera C, la fel ca în cazul albumelor A și B, unde piesele titlurile pieselor începeau cu literele A și B. Deși niciuna din piese nu este intitulată Cinema, toate având nume de păsări, cheia de audiție a albumului este strâns legată de cinema și, mai specific, de creațiile unor compozitori importanți din perioada de glorie a filmelor italienești de gen (giallo-uri, horroruri, poliziotteschi, sexploitationuri și tot ce le mai trecea prin minte italienilor prin, mai ales, anii 70). Astfel, Turzi își infuzează cu sonorități cinematografice rockul progresiv pe care îl livrează și ajung să fie niște rude mult mai întunecate și mult mai cinefile ale lui Sébastien Tellier. Unde Sébastien Tellier se joacă de-a sexualitate și de-a muzica solară, Turzi se joacă de-a angoasele, de-a paranoia, de-a compozitorii pentru Argento, Fulci, Martino și tot așa, într-un semi-tribut adus compozitorilor mai mult sau mai puțin cunoscuți ai timpurilor acelea.

Albumul se deschide cu piesa Coucou care vine, parcă, direct din inspirația coșmarescă a lui Morricone, având multe din mărcile sale specifice, dar mai ales ieșind în evidență prin vocea de operă pe care Morricone o tot aducea în compozițiile sale. Următoarele piese, Cygne și Corbeau, sunt niște rapeluri mai mult decât evidente la faimoasa trupă ce a colaborat cu Dario Argento la filme precum Profondo Rosso și Suspiria. Este, desigur, vorba despre trupa lui Claudio Simonetti, Goblin.

Colombe, a treia piesă și, probabil, și cea mai bună de pe întregul album, aduce cu sine trimiteri la compozițiile lui Riz Ortolani și o atmosferă din niscaiva sexploitation în junglă, plin de domnișoare voluptoase, plictisite, înfierbântate și baroni de plantație băutori de J&B. Cormoran și Condor, următoarele piese se înscriu în filiera de muzică pentru poliziotteschi, au ritm alert, propice pentru împușcături și urmăriri cu mașini prin străzile înguste ale unui orășel italian scăldat de soare. Chouette și Cardinal intră vertiginos în boxe și par a-i strânge la un loc pe toți compozitorii care au influențat acest album. În vrie, toți sunt aruncați într-o sală plină de instrumente și puși să creeze pentru a-și salva viața, amenințați fiind cu o moarte cruntă și violentă. Cele două piese sunt amețitoare și aduc cu sine presiune și stare de alertă. Coq, piesa care închide albumul, este apexul psihedeliei și a violențelor carnale la care actorii și actrițele erau supuse în cinemaul italian al anilor șaptezeci. Senzația de vertij și de vrie este menținută aici, dar, spre deosebire de anterioarele piese, aici nu avem în mod special un melanj de compoziții și influențe ci o reinterpretare în cheie overdrive a manierismelor delicioase ale lui Fabio Frizzi (și, pe alocuri, ale trioului Bixio, Frizzi, Tempera), colaborator fidel al lui Lucio Fulci.

C e, la momentul actual, unul dintre albumele cele mai bune din aceste primele cinci luni ale anului. Cei doi francezi au reușit să scoată nostalgia de la naftalină, dar s-o și reașeze cu pasiune în așa fel încât să sune proaspăt și, într-un fel, nou.

Comments

comments

Cătălin MesaruTurzi – C

Leave a Comment