RATB

Robin and The Backstabbers – Arhanghel’sk

Cătălin Mesaru 

Este cunoscut (și nu neapărat relevant) faptul că nu apreciez deloc trupa Robin and The Backstabbers. Nu pentru că aș avea ceva cu indivizii care activează în trupă ci pentru că am ceva fix cu muzica lor: e muzică ce are pretenții false, muzică ce vrea să fie ceva ce nu ajunge vreodată să fie, versurile sunt rizibile și sunt genul ăla de poezie care e cool cam până prin liceu (ceva gen sindromul byron), iar instrumentalele sunt plictisitoare și tributare unor formații dacă nu mai bune, măcar un pic mai de bun simț. Robin and The Backstabbers sunt genul de formație care par să-și dorească super-faimă în mainstream, dar cu toate astea să acceadă și la publicul mai underground. Ceea ce nu e un lucru rău, dar atunci când ajungi să fii maculatură cu joben pentru hipsteri închipuiți care n-au curajul și nici voința necesară să filtreze muzică, dar nici să experimenteze altă muzică decât cea care le este hrănită (mai mult sau mai puțin cu forța), e cazul să-ți pui niște întrebări despre scopul trupei, despre direcție și despre target-ul tău ca formație.

Nu m-am entuziasmat la Arhanghel’sk piesa și nici la Minciună Mai Mare Nu Am, dar am încercat să intru în albumul Arhanghel’sk cu mintea curată și cu sufletul în așteptare de vreo revelație, de vreun moment muzical care să mă dea pe spate și să îmi schimbe percepția despre formația asta. Am citit recenzii grețos de pozitive, dar și recenzii deloc pozitive, corect documentate și articulate. Cu toate astea, mi-am propus să dau beneficiul tabula rasa trupei și albumului și să-i las să pornească de la zero cu mine. În ce măsură mi-a reușit, nu știu, dar nu e nimic mai cert decât faptul că Arhanghel’sk este unul din cele mai atroce și fără scop albume pe care le-am ascultat anul acesta. Și slavă Domnului, anul 2015 A.D. ne-a adus până acum destulă muzică de calitate josnică.

Arhanghel’sk este al doilea album al trupei, Bacovia Overdrive vol. 1: Stalingrad din 2012 fiind primul. Este, totodată, și partea a doua a unei trilogii, numită Bacovia Overdrive, trilogie care cuprinde și un al treilea album numit Vladivostok, album ce, probabil și mai mult ca sigur, va fi cocoșat de același gen muzical pe care trupa susține că-l abordează: pop melodramatic. Să fim serioși, însă. Dacă vrem pop melodramatic, avem opțiuni valabile și nu închipuite. Nu neapărat la noi, în România, din păcate, dar putem arunca oricând o privire dincolo de graniță la trupe precum The Divine Comedy sau The Leisure Society.

Dacă întreabă cineva, ești cu mine/ Dacă iese cu scandal, ești cu mine spune Andrei Proca pe piesa ce deschide albumul – Scafandru. Și apoi piesa o ia razna, după ce începe relativ inofensiv cu niște clape cuminți. Piesa explodează într-o cacofonie ce se domolește și ce revine la bubuituri de instrumente distorsionate ce acoperă, aproape, vocea lui Proca. E o piesă, ca multe altele de pe acest album (mult, mult, mult prea lung și prea plictisitor), care funcționează pe rezonul: start-stop-start-stop-start-stop, lucru deloc original și deloc genial (așa cum se presupune că ar fi acești muzicieni). Revenind la versuri, avem parte de aceleași platitudini semidocte și suprarealiste de tarabă ale trupei, iar indiciul suprem al motto-ului sub care funcționează trupa este dat chiar din această primă piesă: Să ai umor nu înseamnă să spui bancuri. Și ăsta-i șpilul cu băieții ăștia: nu au pic de umor și se iau mult prea în serios cu instrumentalele astea lungite și lălăite, absolut searbăde și cu versurile de Coelho.

Albumul continuă cu o piesă care funcționează pe calapodul primei: Regizor, o piesă semi-instrumentală cu tot cu mantra Dacă întreabă cineva, ești cu mine repetată ad nauseam. E ca o incantație disperată a unei trupe ce-și crede publicul mai numeros decât probabil este. Urmează, apoi Cosmonaut care reia niște mici armonii din prima piesă a albumului și le modifică, dar ajunge să fie o piesă la fel de anostă ca cele ce au precedat-o, împrumutând din lipsa de inspirație și din platitudinile sonore ale unor trupe ca Kings Of Leon, Keane, Snow Patrol, Coldplay și tot felul de altfel de trupe care fac muzică de carton pentru generațiile care cred că-s blazate și edgy. Versurile perseverează în prețiozitate și-n îmbucături de text rizibile precum Prea multe dimineți ne-au șters de tot visele și alte momente lirice împrumutate din romanele din seria Harlequin.

Toate cele de mai sus se aplică la absolut toate piesele ce urmează pe album, căci trupa continuă să persevereze în această năclăială fără direcție și rușinos tributară chiar și atunci când alterează (chiar și minor) sound-ul abordat și alunecă ba-n chestii vag jazz-folkiste (Arhanghel’sk), ba-n chestii de care s-ar fi rușinat chiar și Arcade Fire atunci când au făcut Reflektor (Eu Fac Brazii Tu Faci Apa). Trupa revine, din nou și din nou, la niște manierisme amețitor de greșite (chitările acelea distorsionate care sunt parcă încrustate obligatoriu în fiecare refren). Ascultă Broken High Heels sau Muzica În Cântece, care e un fel de americana confuză filtrată prin epigonismul inspirațional al instrumentelor trupei, și vei înțelege. Apropo de Muzica În Cântece, norocul acestei piese este că a primit un videoclip cu o droaie de actrițe – Ana Ularu (Amor și adulație eterne!), Diana Cavallioti, Andreea Vasile, Olivia Nița. Bile negre și pentru piesa (instrumentală) cu cel mai stupid titlu din ultimii mulți ani încoace, Apă Aer Foc Pământ Wi Fi (și să ne aducem aminte că în ultimii ani am avut piese cu titluri de genul Stupid Hoe sau Pussy Overrated).

Dezastrul aproape total se întâmplă în momentul în care intră în scenă piesa Domenica Delle Salme, piesă în original a lui Fabrizio De André, pe care Robin and The Backstabbers au reușit să o stoarcă de orice vlagă și s-o transforme într-o parodie sinistră a piesei originale. Dusă-i orice urmă de sentiment din piesa inițială, patetismul inițial fiind înlocuit cu o livrare de versuri plată și de un fundal electronic care seamănă a rebut trip-hop. Urmează, apoi, Minciună Mai Mare Nu Am și încă trei piese non-descript (Pastă de Dinți sau Mii de Ani de Mîine, Harta Lumii Desenată din Memorie, Arte și Meserii) pe care trupa nu se poate hotărî a ce vrea să sune. Rezultatul e, însă, unul catastrofal: Robin and the Backstabbers se apropie din ce în ce mai mult de o trupă de coveruri pentru o nuntă cu flori în păr, joben și ”spirite libere” care ”trăiesc viața pe bicicletă și în natură”. Cunoaștem cu toții oameni de genul ăsta, nu e cazul să negăm că sunt enervanți cu agenda lor cu tot.

Dacă spuneam mai sus că Domenica Delle Salme este un dezastru aproape total, dezastrul total este piesa ce închide albumul, Imperatrix, o gogomănie de zece minute și 51 de secunde cu versuri ca Să ținem cald în lume atât cât s-o putea. Piesa este segmentată în mai multe părți, ultima bucată fiind o rupere de ritm, o domolire a zgomotului de până acum. Fără succes, însă, căci revenim la altă mantră de mai devreme: Ai grijă de numele tău/ Ai grijă de fratele tău (cu scuzele de rigoare, dar Mafia o ziceau mai bine: Ai grijă de șmenarul tău). Ca sunet, suntem înapoi în zona de semi-trip hop punctat de chitară, iar totul sună deloc actual și suntem acoperiți de o patină slinoasă de nouăzecism nesănătos.

Nu mi-e este foarte clar care este scopul acestui album, în afară de hrănirea fanteziilor de intelectualism și bun gust muzical al fanilor trupei acesteia, care fani nu știu câți vor mai rămâne după acest rateu epocal. Arhanghel’sk e un album mult prea lung, mult prea la fel, mult prea obositor și mult prea împuiat de bucăți muzicale ale altor trupe (nu neapărat bune, să ne fie clar). Pot spera doar că acest album va trage un semnal de alarmă fanilor, că va simboliza o trezire la realitate și că al treilea album promis va fi, dacă nu bun, măcar suportabil. Sau că nu va fi deloc.

 

Comments

comments

Cătălin MesaruRobin and The Backstabbers – Arhanghel’sk

Comments

  1. Sandra

    Ce ma bucur sa citesc aceste rinduri! Am fost zilele trecute la un concert de-al lor, la insistentele unor prieteni asa mai hipsteri si, efectiv ma simteam ca in povestea aia cu hainele imparatului. Nu mi-a placut absolut nimic, nici vocea, nici sunetul, nici versurile (alea pe care le desluseam), nici costumele lor, nici comentariile lor dintre melodii, menite sa dea impresia ca ei sint supercool si originali. Totul mi se parea de un fals ingrozitor, de o incultura muzicala inacceptabila. Ma umfla risul cind ma gindesc ca ei vor sa se compare cu cei de la Radiohead sau Placebo.

  2. Ana

    Eu nu sunt fan RATB, dar am momente când îmi place să-i ascult. Ce nu reuşim noi în general să pricepem este că 1. să faci ceva, chiar şi prost, e muuult mai greu decât să nu faci (şi să critici) şi 2. uneori senzaţia pe care ţi-o creează o manifestare artistică este mai importantă decât un calcul matematic. Puţin îmi pasă că, spui tu, piesa x sau y e un haos dpdv muzical. Dacă a atins haosul din mine, şi-a atins scopul. Te-aş sfătui să faci experimentul “tabula rasa” pe bune sau, mai mult, să-l faci plecând cu inima deschisă. Nu legat de RATB, ci în general. Cred că eşti bitter şi pe alte subiecte şi ştiu cât de greu îţi este.

    1. Author
      Cătălin Mesaru

      Argumentul ăsta cu ”dacă nu îți place, fă tu” sau ”fă tu înainte să îți dai cu părerea” este aproximativ la fel de valid ca un hamburger de la McDonald’s. Mă bucur că dvs. aveți senzații, eu nu am senzații pozitive față de acest album. Mă bucur că v-a atins, pe mine nu. Spuneți că nu vă pasă, atunci de ce v-ați rupt din timpul prețios pentru a comenta? Pentru că vă pasă, totuși. Și încă ceva, nu m-am proclamat deținător al adevărului suprem. Two cents.

      1. Ana

        Mulţumesc de reply! P.S.: Sigur că îmi pasă, nu de argumentele din articol însă, ci de oameni, fie ei şi necunoscuţi, din păcate. Succes în continuare!

  3. Dan

    Am reusit sa citesc pana la “gretos de pozitiv” si gata. Nu pot sa iau in serios ce scrii, daca nu stii ca pozitiv reprezinta deja un grad de comparatie superlativ, ce nu mai necesita întărire. M-am obosit sa scriu asta, ca să realizezi cât de pornit esti. Şi cum nu poti fi “mai pozitiv”, deocamdata esti negativ, sau negru in ceru’ gurii, cum zice bunica-mea.

  4. Pingback: Cele Mai Proaste Albume Din 2015 | Stereo Beasts

  5. Dobre

    Nepotii mei, di nce-am vazut voi sinteti pe principiul “toti e prosti, totul e de cacat”…gen Radu Bulanciu, megafelationsitul anti-tot.
    Nu contest ce-ati latrat despre RATB, apreciez modul mistocar si efortul de-a distruge bucata cu bucata un album…v-a luat atata timp sa scrieti cat lor sa produca albumul, probabil.
    Dar m-a facut curios mentionarea a 2 trupe, care ziceti voi, sint MULT PESTE romanii nostri, si anume The Leisure Society + The Divine COmedy…..asa ca le-am cautat pe net sa vad ce si cum.
    La comediile divine am rezistat o melodie jumate, la ceilalti 2 melodii….ambii sint niste poponari sotrsi de orice urma de vlaga sau talent, originalitate sau idei si pun pariu ca ambii vin din Anglia.
    Deci cand comparati niste panarame cu alti looser-i, nu va mai dati culti in cap si melomani, ca va faceti de ras ca si “marele ziarist, comentator sportiv, critic de film etc” Caca T Popescu.
    Sieg Heil!

Leave a Comment