muse-drones@1200x628

Muse – Drones

Cătălin Mesaru

Dacă-ți cere cineva să te gândești pentru ce sunt recunoscuți Muse, instant te gândești la show-urile bombastice pline de apocalipse luminoase, explozii, ejaculări de flăcări și, în general, cam tot arsenalul pe care o trupă eminamente de stadion îl poate scoate din buzunar. Pe de altă parte, dacă stai să te gândești cu adevărat corect și coerent apropo de muzica lor și, mai ales, dacă reușești să scapi de vălul de nostalgie ce te ține-n cocon, ajungi la concluzia tristă că, de fapt și de drept, singurele două albume cu adevărat acceptabile spre chiar bune ale trupei engleze sunt Absolution din 2003 și The Resistance din 2009. Deși aceste două albume suferă de sindromul celorlalte și de niște decizii absolut dubioase în ceea ce privește locul unor piese în întregul generat de album, măcar își acoperă punctele slabe cu niște piese realmente bune sau cu niște sonorități dacă nu inventive, măcar plăcute. Restul albumelor sunt betegite de blocuri muzicale inutile, de piese proaste care se pierd prin alte piese și, mai ales, versurile scrise cu flerul unui copil care vrea cu toată ființa-i plăpândă să fie cool și să fie văzut drept băiatul ăla rău care s-a apucat de țigări în școala generală și e anti-sistem când, pe bune, el e doar un pulifrici ținut în puf de părinți.

Acestea fiind spuse, Drones, doamnelor și domnilor. Prin acest al șaptelea album, Muse încearcă să facă album-concept, adică fix cea mai complicată și cel mai ușor de ratat formă de livrare a unui pachet muzical. Drones se vrea (cum altfel, ha ha) comentariu social despre dezumanizare, despre război, despre puterea dronelor, despre revoltă, despre ăla micul care îi învinge pe ăia marii după ce a fost supus multor vicisitudini. La cum îi știm pe cei de la Muse, albumul este exact atât de dezastruos pe cât te-ai aștepta, atât ca sunet cât și ca versuri – ca versuri ne înscriem în zona de fantezii semi-erectile despre război, despre libertate, porcărioare la care visează soldățeii de plastic atunci când marșează pe câmpurile luptă. Și este la fel de subtil și deștept ca atunci când, într-un univers paralel, Celine Dion s-a apucat de scris versuri de rock alternativ despre puterea individului împotriva corporațiilor malefice într-o lume eminamente orwelliană.

Drones se deschide cu Dead Inside despre care am și scris aici și despre care spuneam că e destul de bună, dar că mi-ar fi plăcut să fie mai raw și mai grunjoasă. Și pe bune dreptate, rămâne singura piesă suportabilă de pe album, indiferent de cât de ipocrită e. Continuăm cu ilarul skit [Drill Sergeant] care e menit, probabil, să ni-l facă uman pe protagonistul poveștii deloc subtile. Psycho e o piesă cu o linie melodică ce-mi sună a ceva ce a aruncat Marilyn Manson la gunoi pentru că era prea flască chiar și pentru el. Mercy miroase a (iarăși) rebut, numai că, de data asta, pare că l-au răpit și amenințat cu moartea pe Midge Ure ca să le scrie cea mai proastă piesă pe care artistul (genial, de altfel) ar putea să o facă. Reapers începe cu ceea ce presupun că au înțeles băieții din Thunderstruck și ceea ce presupun că au încercat să lipească pe post de element cool al acestei piese infernale care are și niște vocoder aruncat pe acolo. The Handler sună a o piesă mai veche Muse, dar cumva mult mai greșită și mai lălăită, mai ales din prisma versurilor ilare: You were my oppressor/ And I, I have been programmed to obey/ But now, you are my handler/ And I, I will execute your demands.

Continuăm cu [JFK], un alt skit, de data asta bucată de discurs al lui John F. Kennedy din 1961. Pe Defector, protagonistul penibiluței povestioare se rupe de cei ce l-au programat și se autoproclamă ca fiind liber cu niște versuri care le-au rămas scrise de când cu piesa Uprising, dar care n-au mai intrat nicăieri de proaste ce erau. Revolt e pe alocuri furată (mai ales din versuri) din All These Things That I’ve Done a celor de la The Killers, iar Aftermath e o baladă ineptă și vomitiv-uplifting pe care Bellamy cântă la modul serios: We’ve gone against the tide/ All we have is each other now/ I am coming home now/ I need your comfort. Urmează The Globalist, dovada cea mai clară că cei din trupă se iau chiar foarte în serios și că au luat-o complet pe arătură. O piesă cu o durată de zece minute și un pic, The Globalist începe cu un simulacru de Morricone și adresează un univers post-apocaliptic, un wasteland generat de protagonistul poveștii (asta în ultima parte a piesei, care sună a șlagăr cântat pentru Live Aid, exceptând, desigur, versurile). Căci, nu-i așa, ce treabă are logica? Albumul se închide cu o compoziție a corului Madrigal. Glumesc…cred. La modul cel mai sincer, Drones, ultima piesă, e numai cor și are versurile următoare: Killed by drones/ Our lives between your fingers/ Can you feel anything?/ Are you dead inside?/ Now you can kill from the safety of your home with drones. Adică, este într-atât de încrengată în fanteziile masturbatorii ale celor din trupă încât frapează nu numai prin sunet ci și prin nesimțirea de a exista. Lucru, de altfel, valabil pentru întregul album.

Comments

comments

Cătălin MesaruMuse – Drones

Leave a Comment