11783454_10153460031477421_544808976_o

Eurodance Dance Revolution [Partea I]

Cătălin Mesaru

N-ai cum să vorbești despre anii 90-2000 în România fără să vorbești despre eurodance și toate subgenurile conexe care ne-au invadat din Europa. Ne-am trezit cu tarabele pline de casete piratate, de compilații peste compilații și, mai presus de toate, cu MTV-ul pe cablu, cu muzica aferentă și, în egală măsură, cu videoclipurile ba foarte proaste, ba pline de excese vizuale delicioase. Sigur, se poate discuta și despre cum existau și alte genuri muzicale, dar să fim serioși – peste tot pe unde întorceai capul și destupai urechea dădeai ba de La Bouche, ba de 2Unlimited, ba de E-Rotic, ba de Masterboy sau Captain Jack, Mo-Do, Real McCoy, Capella, Captain Hollywood Project, U96, Rednex și lista continuă la infinit. Nu încape în discuție că majoritatea pieselor semănau între ele și că versurile erau, în marea lor majoritate, de genul fly – high – sky și fire – desire – higher. Găseai, totuși, unele piese care hașurau diferit peisajul, care străluceau cumva diferit față de restul. Motivele-s variate: de la versurile bazate pe sex (vezi E-Rotic), la concepte extrem de dubioase (Mo-Do), la voci care-ți captau instant atenția (La Bouche), la simplul fapt că au venit la pachet cu niște experiențe greu de uitat.

Evident, fiind coordonatorul acestui feature (alături de misterioasa Simona Textual) e cazul să deschid depănarea de amintiri cu o întâmplare legată de piesa Omen III a celor de la Jam & Spoon. Nu, nu voi discuta despre E-Rotic și despre cum maică-mea mi-a cumpărat albumul lor de debut la insistențele mele schelălăite și despre cum albumul ăla cam rămâne ce-i mai bun din tot ce s-a făcut în eurodance. Cel mai bine ar fi să ne ducem un pic înapoi în timp și-n spațiu, undeva prin 1994, pe drumul spre Păltiniș, unde, câteva zile mai târziu urma să-mi terorizez părinții și prietenii cu fantoma lui Constantin Noica. Mai bine nu întrebați, sincer. Să revenim, însă, la drumul spre Păltiniș și la mașina în care mă aflam alături de mamă, tată și frate vitreg (unul din mulții, mai bine nu întrebați). Fratele-mi, suferind de probleme de stomac, semnalizează agitat că dorește să oprim. Ne oprim, portiera din spate a mașinii se deschide, Jam & Spoon o dau înainte cu Omen III,  frati-miu se apleacă și începe să regurgiteze violent, do what you want, but think about the omen / a vision in your mind will lead your way, văzând activitatea intens-post-stomacală, mă ia un deranj al simțurilor și al emoțiilor, go where you want, but dont forget the omen, mă grăbesc, mă aplec, nu nimeresc să ies complet din mașină, fiind și mai mic de înălțime decât frati-miu pe atunci, vomităm sincron, fiecare pe unde apucă. Mai mult eu pe el. A light at your side will show you where.

Să începem, totuși, cu acest feature și să lăsăm mie trecutul meu. Pentru această primă parte avem alături somități supra-excepționale precum Diana Cavallioti, Dez Chincișan, Alexandra Damian, Cristian Fierbințeanu, Mihnea Mihalache – Fiastru, Filip Standavid și, nu în ultimul rând, Iulia Verdeș. După ce am vorbit despre ce versiuni cover ne sunt aproape de inimă (aici și aici), a venit vremea să ne reorientăm spre acea perioadă a vieții în care ne duduiam pe la petreceri cu genul ăsta muzical care incorporează o multitudine de alte subgenuri (am acceptat și piese din zona jungle și alte subgenuri). Tuturor ne e drag Coco Jambo până la un punct, dar intenția acestui feature e să descopere ce alte piese i-au făcut pe oamenii ăștia mișto să vibreze cu fiorul aducerii-aminte. Să-i dăm bice alfabetic!

Diana Cavallioti (actriță)

La Bouche – Be My Lover

Eram în vacanța de vară dintr-a șasea sau a șaptea, la mare, la Mangalia. Singura distracție pe care mi-o pot aminti este că se făceau campionate de volei pe plajă și acela era singurul moment când socializam și cu altcineva pe lângă rudele cu care mă aflam în vacanță. Într-o zi am observat de la depărtare cel mai frumos băiat din lume. Era blond, înalt și destul de bine făcut pentru vârsta lui. Părea un zeu la adolescență. Nu era mai mare decât mine. Cum pe vremea aia, tot ce îmi doream este să fi avut și eu un pen pal (fiind la modă), m-am gândit că el este persoana cea mai potrivită de pe întregul mapamond. Astfel că, m-am gândit că singura modalitate prin care asta s-ar putea întâmpla este ca el să observe cât de drăguță sunt și să vină la mine să îmi spună că vrea să fie pen pal cu mine. Stăteam pe prosop și mă uitam insistent la el încercând să îi transmit gândurile mele, moment în care a început Be My Lover a celor de la La Bouche. Mi s-a părut mai mult decât un semn divin. Din păcate, a coincis cu decizia rudelor de a merge spre casă. Am plecat. Nu l-am mai văzut și probabil că ăsta este și motivul pentru care nu îmi mai plac blonzii și nici semnele divine.

Dez Chincișan (Omelette)

2 Brothers on the 4th Floor – Come Take My Hand

Dacă se poate cu dedicații, dedic această piesă lu’ vară-mea, Găbița, cu care îmi rupeam capu’ pe ringul de dans, zbuciumându-ne în ideea unui vag jungle de tip Focșani, județul Vrancea, la Dance, fără nici un ban în buzunar, dar care îl știam noi pe Tractoraș și el ne băga gratis. Pe piesa asta am agățat primul roacher din viața mea, avea părul pe care visa bunică-mea să-l am eu, eu tunsă “arici” și acest păr îi mângâia ușor fesele când dansa. Îl chema Paul și deși era rocker, era mai prost decât războiul, ca atare am stat cu el fix o săptămână. Impropriu zis am stat; a doua zi, duminică el a plecat la București, la facultate și când s-a întors în sâmbăta următoare, m-a sunat și m-am prefăcut că sunt mama mea și că eu nu sunt acasă.

Alexandra Damian (Content Specialist)

Corona – Rhythm of the night

Mie nouăzeciu’ îmi sună clar a Corona și mai exact, a dublu radio-casetofonul meu cu lumini disco în 3 culori, pe care-l aveam la Fălticeni la bunică-mea și-l căram la parter la vecinu’ Oli, dar numai după ce o pândeam pe maică-sa și eram sigură c-a plecat la serviciu. Ciorba de perișoare a lu’ tanti Veronica și Rhythm of the nightOh, the good days… 

Cristian Fierbințeanu (Fierbințeanu, Plurabelle)

SNAP! – Keep It Up

Recent, un amic simpatic și vorbăreț a pus, la un after-party, cu un aer superior de parcă ar fi compus el însuși Simfonia a noua de Mahler, această superbă melodie a formației Snap. Dacă este vorba de plasat în timp, Snap reprezintă, evident, începutul anilor ’90. Pentru mine, asta înseamnă acea perioadă unică de după Revoluție când pasajul de la Universitate era ticsit de tarabe cu blugi, ciungă Turbo, adidași cu arici, pixuri-creion cu mină 0,5 și alte milioane de tâmpenii, când toată lumea se certa cu toată lumea legat de Iliescu, Rațiu și Coposu, când se vindea Cola în valută la butic și când la televizor se difuza LambadaPump Up The JamPersonal Jesus și, bineînțeles, The Power. Toate astea erau ceea ce în limbajul de lemn actual numim șoc cultural. Nu era ușor pentru nimeni să treacă de la vechile prostii la noile prostii. Aveam pe atunci 13 ani. Îmi vine în minte un moment în care eu și bunicul meu (om la 60 de ani, viguros, cu mustață pătrată, venit la București în anii ’50, din Harghita) ne uitam la clipul Snap – The Power. Mie nu îmi plăcea cine știe ce, însă pe el îl simțeam cum fierbe. Bunicul meu adora romanțele ungurești și muzica populară românească, iar muzică ușoară acceptabilă pentru el însemna doar Demis Russos și, grație unui vinil Electrecord, Caterina Caselli. Pentru acest om, repăiala nervos-mătăhăloasă a lui Turbo B și refrenul dansant-sfidător zbierat de vocalistă (nu mai țin minte cum o cheamă) erau prea mult. A răbdat cât a răbdat și spre finalul clipului a izbucnit: “Ăștia??!! Câte o sapă în mână la fiecare!”. M-am amuzat și mi i-am imaginat pe Turbo B și pe vocalistă, cu câte o sapă în mână, pe o fâneață de pe malul Târnavei, contrariați și stânjeniți, sub privirile triumfătoare ale bunicului meu. Sunt convins că dacă o astfel de scenă ar fi fost, prin miracol, posibilă, după câteva momente gen “And now what?”, el le-ar fi arătat, împăciuitor, cum se ține corect sapa și ce se face cu ea, “că poate o să aveți nevoie vreodată, nu se știe”. După care, bineînțeles, i-ar fi invitat la masă. Și le-ar fi pus, ospitalier, romanțe ungurești.

Mihnea Mihalache – Fiastru (P’afarăCasa Jurnalistului)

Ice MC – Easy

“Mamă ce mi s-a sculat o pulă!”, mi-a spus Ilie și și-a coborât pantalonii scurți, lipiți de corp și uzi ca să-mi demonstreze ceea ce tocmai îmi spusese. Eram patru sau cinci sau șase băieți din cartier, nu îmi mai aduc aminte clar, întinși unul lângă celălalt pe prosoapele ieftine, deșirate și ude. “Dă-te, mă, mai încolo !” i-am răspuns, speriat ca nu cumva să mă atingă cu pula. El a râs și m-a întrebat dacă îmi e frică. Nu i-am mai răspuns, eram cu ochii aruncați în toate colțurile ștrandului și mintea începuse să-mi toace gânduri despre fetele care ar putea fi deja pe ștrand și despre care mi-aș fi dorit să vină în ziua aia. Era jumătatea lunii iulie, 1994, iar noi eram cei mai bronzați copii de pe ștrand. Stăteam pe burtă și adierile vântului ne făceau pieile ude ca de gâină, atât cât să ni se zburlească puful blond de pe spinări. Râdeam și ne înghesuiam unii într-alții și ne vorbeam cu “morții mă-tii” despre orice: “Ce pulă i-aș da lu’ Andreea asta, să moară copiii mei!”, a mai zis Ilie. Nu am spus nimic, ca și cum nu l-aș fi auzit, stăteam cu capul întors către intrarea ștrandului să văd cine mai venea. La chioșcul din tablă, lângă taraba la care se servea propriu zis, un angajat al ștrandului punea muzică la o stație legată la două boxe urcate pe acoperiș. În Văcărești se auzea Easy și eu îmi imaginam că sunt șmecher atunci când o ascultam. Pe lângă noi erau pungi de pufuleți și aveam degetele lipicioase de la ei și pline de puf de mălai, iar între ele țineam, pe rând, aceeași țigară Monte Carlo. Țigara avea alt gust atunci când ieșeai din apă și parcă era mai tare. La fel mi se pare și acum și de fiecare dată când îmi aprind o țigară după ce ies din apă, o fac și ca să-mi readuc în minte un gust la copilăriei. O țigară la bucată costa 100 de lei. O pungă de pufuleți 50 de lei. “Hai în apă, că-mi bag pula-n mă-ta!”, i-oi fi spus, la un moment dat lui Ilie. Avea dreptate, Andreea despre care vorbea era bună. Mereu a fost, cât eram noi mici. Am mai vorbit cu ea recent, e fată marfă.

Filip Standavid (VIDEOradio, EuropaFM)

Paradisio – Bailando

Născut și crescut în Brașov, am avut ocazia să asist live la altoirea eurodance a șlăgărimii locale. Da, m-oi fi dus eu după Timpuri Noi la Cerbul de Aur, dar pînă la cîntarea lor a trebuit să suport vreo trei ore de lălăieli mucilaginoase și de conserve lat(r)ino. Am auzit, între altele, Bailando, mimat fără prea mare angajament de vreo două-trei tipe din Belgia care-și ziceau Paradisio: avea să intre aproape imediat la radiourile locale, dar și în rețelele naționale. Zdupăială, niște fustițe cît batistele și “versurile”: Bailando/Bailando/Amigos, adios/Adios/El silencio loco. Și de la capăt, vreme de vreo patru minute. De peruci îmi aduc aminte și-acum – roz, rozul ăla chiloțiu de tarabă, o culoare acru-asudată, obscenă și inexplicabilă, pe care o regăsesc cu oroare în miliarde de tricouri, fustițe, brățărici: de fiecare dată îmi vine să mă duc la părinții copilelor care le poartă și să le zic vreo două. De fiecare dată mă abțin. Am căzut la pace cu respectiva culoare abia după vreo cîțiva ani, cînd am regăsit-o în rochia, repede făcută pierdută, a unei stripteuze. Femeia mimează, la rîndul ei: Diamonds in the back/Sunroof top/Diggin’ the scene with a gangsta lean. Piesei îi spune Be Thankful for What You’ve Got, eu am dat peste ea în varianta Massive Attack, iar clipul – de negăsit pe Youtube – face dreptate tuturor stripteuzelor din lume. Încercați pe Vimeo.

Iulia Verdeș (actriță)

La Bouche – Sweet Dreams

Cum m-am conectat la La bouche – Sweet Dreams definitiv și irevocabil: La noi în casă tati era furnizorul nostru de muzică. Bună și mai puțin bună. Aveam casete originale, dar și înregistrări de la radio care veneau la pachet cu dedicațiile telefonice. De obicei, nu dormeam fără să pun muzică la casetofon. S-a intamplat într-o noapte ca eu cu soră-mea să cădem de comun acord și să ascultăm primul album La Bouche. Aveam paturi suprapuse. Eu dormeam la “etaj” și, la un moment dat, în timpul somnului, s-a întâmplat să cad din pat direct pe casetofon care era lângă pat, pe jos. Nu am simțit nimic, doar o altă pernă mai tare. Deci, practic, mi-au rămas creierii lipiți pe casetofon până dimineața în ritmuri de La Bouche, mai exact Sweet Dreams. Asta da chimie!

Mâine revenim cu partea a II-a!

Comments

comments

Cătălin MesaruEurodance Dance Revolution [Partea I]

Leave a Comment