amatria

Amatria – Amatria

Cătălin Mesaru

Amatria este albumul cu numărul trei al proiectului valencian cu același nume, proiect al lui Joni Antequera și anul 2015 l-a găsit în brațe cu acest nou album surprinzător atât pentru cei care abia descoperă că există mai multă muzică în Spania decât flamenco, La Oreja de Van Gogh, Julio Iglesias sau toate dezastrele pe care le-au tot trimis la Eurovision de-a lungul vremii. Desigur, Spania e mult mai mult de atât din punct de vedere muzical. Țara aceasta înseamnă și Fangoria, Hidrogenesse, La Bien Querida, Ellos sau Xoel López. Și cu acești artiști de-abia dacă zgâriem suprafața fenomenului indie în Spania. Ce-i deosebește pe spanioli de români, de exemplu, e că scena lor indie e mult mai dezvoltată atât creativ cât și vizual și, mai ales, există o doză mult mai mare de identitate – artiștii spanioli nu se îndepărtează de esența lor, de actul de a fi spaniol, chiar și atunci când preiau influențe din alte zone geografice, așa cum, din păcate, o fac o copleșitor de mare parte din omologii lor români. Practic, hipsterii lor sunt mult mai buni decât hipsterii noștri (mai ales cei închipuiți).

Acesta este și unul din multele puncte forte ale proiectului Amatria: asumarea influențelor externe și amalgamarea lor cu suflu latin și multă asumare a tropilor muzicii electronice. Cele mai elocvente momente în acest sens de pe album sunt două: El Golpe și Además. El Golpe are momente în care aduce vag a Love Me Again, omniprezentul hit al lui John Newman, dar Amatria duce totul mai departe și scaldă piesa-n raze de soare iberice, transformând oboseala generată în mod normal de EDM într-o splendidă explozie baleară. Además e infuzată de chitară în cel mai pur stil spaniol, dar tinde mai mult înspre zona italo disco deoarece avem parte de un beat jucăuș tipic și de rafale de viori.

Joni Antequera își asumă fără nicio urmă de dubiu toate locurile comune ale muzicii electronice și, într-o mișcare inteligentă, le îmbină și le joacă pe degete în așa fel încât să construiască o experiență complet dansabilă și inedită, presărată nu numai de suflu latin ci și de elemente de techno, chiptune, etc. Albumul e străbătut în permanență de noi și noi căutări și repoziționări apropo de un eclectism muzical bine controlat: pe Me Falta Algo, Joni ne aduce o formă de techno transformat în pop, pe Chinches și La Buhardilla jonglează cu desfrâuri disco și optzeciste (La Buhardilla explodează-n muzică de club atunci când e remixată în cadrul albumului), iar Hay Miedo este dream pop impecabil pe când La Copa de Europa și El Perro del Vecino sunt piese midtempo ce nu se rușinează de la a apela la secvențe bombastice. În încheierea albumului, artistul nu se dă în lături de la a reconfigura cântece de leagăn inventate de tatăl său pentru unul dintre nepoți (El Canto del Abu).

În concluzie, acest al treilea album al proiectului Amatria este un vas de croazieră bine uns și care-și cunoaște punctele forte, exploatându-le la maxim calitățile solare ale muzicii pop combinate cu electronica, fără a avea (și ăsta-i lucru rar) piese de umplutură, rezultând într-un album scăldat în culoare și-n textură sintetică.

 

Comments

comments

Cătălin MesaruAmatria – Amatria

Comments

  1. Pingback: Friday Playlist 31.07.2015 | Stereo Beasts

Leave a Comment