moroder

Giorgio Moroder – Déjà Vu

Cătălin Mesaru

Am primit cu mare bucurie vestea că legendarul părinte al muzicii synth-disco, Giorgio Moroder, urmează să lanseze album undeva prin iunie 2015, la o distanță de 30 de ani de ultimul său album. De fapt, de ultimele sale două albume, căci în 1985 a lansat Innovisions, album solo, cât și albumul  în colaborare cu Philip Oakey de la The Human League.

În orice caz, Giorgio Moroder nu are nevoie (sau nu ar trebui să mai aibă nevoie) de orice fel de prezentare, contribuțiile sale în muzică fiind arhicunoscute. La o adică, să ne gândim doar la colaborările sale cu Donna Summer (I Feel Love și nu numai), Sparks (albumul No. 1 in Heaven), Blondie (Call Me), David Bowie, Irene Cara, Berlin etc.

Pe măsură ce au devenit disponibile câteva piese din albumul cel nou, intitulat Déjà Vu, speranțele inițiale au fost năruite complet: unde, inițial, direcția prezentată de 74 Is The New 24 era retro-îmbucurătoare, piese precum Déjà Vu sau Right Here, Right Now m-au făcut să abandonez orice speranță că vom avea parte de un album excelent. Cu toate astea, vagi speranțe încă mai aveam de la colaborările cu Charli XCX, Kelis și Britney Spears. M-am înșelat parțial, căci piesele bune ale acestui album sunt în proporție de fix 25%. Adică trei piese – Diamonds (colaborarea cu Charli XCX), 74 Is The New 24 și Wildstar (colaborarea cu Foxes).

74 Is The New 24 este una din cele trei piese ale albumului pe care Moroder lucrează fără ajutorul vreunei alte voci și, după cum am scris la momentul respectiv, e o piesă foarte bună și efervescentă fix așa cum trebuie. Diamonds, colaborarea cu Charli XCX, beneficiază de toată charisma și toată energia cântăreței și nu ar fi stat deloc rău pe Sucker, cel mai proaspăt album al artistei. Wildstar, colaborarea cu Foxes, este o revenire la vremuri mult mai bune ale artistului și anume la What A Feelin’, piesă pe care a produs-o pentru Irene Cara. Wildstar e un fel de sequel al piesei respective, mai ales din prisma faptului că păstrează armoniile iconice de synthuri ale originalului.

Restul pieselor sunt ori neinspirate complet (de exemplu: 4 U With Love, La Disco, I Do This For You) ori catastrofe teribile. Piesa care dă titlul albumului, Déjà Vu, colaborare cu omniprezenta și obositoarea Sia, nu este chiar în totalitate un eșec…cu excepția faptului că există Sia-n peisajul sonor al piesei, cu o voce și-o prezență care aduc aminte de o Lady Gaga de pe Born This Way. Tot flască este și Right Here, Right Now, colaborarea cu Kylie Minogue, o piesă care ar fi mers, probabil, mai bine cu altă artistă, căci Kylie nu se poate mula în totalitate pe necesitățile vocale ale refrenului pe care ar fi mers o voce mai puternică.

Restul pieselor sunt cele catastrofale: Don’t Let Go cu Mikky Ekko e piesă din aceea de genul empowering și EDM de cea mai joasă speță, Tempted feat. Matthew Koma e un fel de Mika (și mai) în mizerie, iar pe Back & Forth, Kelis este de nerecunoscut. Duse-s vremurile în care milkshake-ul ei strângea băieții-n ogradă. Dar nimic nu este mai grav și îngrijorător decât coverul după Tom’s Diner executat cu ajutorul unei Britney Spears înecată-n autotune. Absolut nimic nu funcționează pe această piesă nechibzuită – de la vocea halucinantă până la instrumentalul care îți reduce speranța de viață.

Déjà Vu este mai mult o încercare execrabilă de monetizare și exploatare a unui nume care a revenit în atenția publicului odată cu albumul Random Access Memories al celor de la Daft Punk (și piesa Giorgio by Moroder) decât o declarație muzicală sinceră. O comparație a lui Giorgio Moroder cu al său compatriot, Dario Argento, nu ar fi deloc deplasată căci amândoi au ajuns la o vârstă respectabilă la care tot încearcă să reaprindă și să-și recâștige publicul, dar amândoi eșuează absolut lamentabil și revoltător (Argento într-o măsură mult mai mare).

Comments

comments

Cătălin MesaruGiorgio Moroder – Déjà Vu

Leave a Comment