eiy

East India Youth – Evoluție și cultura volumului

Ne pregătim cu drag și spor pentru concertul englezului William Doyle (a.k.a. East India Youth) de joia aceasta (08 octombrie, pe la 21:00) din, unde altundeva, Control. E un concert pe care-l așteptăm de ceva vreme, iar faptul că în deschidere ne vom desfăta cu Hot Casandra ne bucură nespus.

Pentru a ne pregăti și mai bine pentru concert, am decis să-l luăm un pic la întrebări pe William. Despre muzică, despre influențe, despre adolescență și despre, evident, muzica sa.

Ce-a ieșit găsiți mai jos, atât în română cât și în engleză.

Enjoy!

 ———————–

Stereo Beasts: Care consideri că a fost cea mai „bună” decadă pentru muzică și care e decada în care ți-ar fi plăcut să-ți petreci anii adolescenței?

William Doyle: Cea mai bună decadă e, întotdeauna, cea în care trăim. Cred cu tărie că muzica și arta evoluează constant. Nu sunt adeptul ideii unei golden age.

SB: Te-ai născut în 1991. La momentul respectiv, eurodance-ul prindea avânt în Europa (iar ceva mai târziu a explodat complet în întreg continentul). Ce muzică ascultai în adolescență? Te-a interesat în vreun fel eurodance-ul?

WD: Eram un pic cam prea mic ca să fiu interesat de muzica dance. Primul album, OK Computer al celor de la Radiohead, l-am cumpărat pe la vârsta de 10 sau 11 ani. Țin minte că la radio tot auzeam britpop, dar când am ajuns la vârsta la care să-mi formez singur gusturile ascultam trupe ca Linkin Park, System of a Down, etc. În esență, nu-metal. Interesant e faptul că la vremea respectivă începuseră să-mi placă și Deftones, despre care încă susțin că sunt o trupă excelentă și îi iubesc și-n ziua de azi.

SB: În România, artiștii din underground au, de obicei, joburi care-i ajută să se întrețină și să-și producă muzica. Care e situația în Anglia?

WD: În mare parte e cam la fel, presupun. Nu am avut niciodată alt job în afară de muzică pentru că am considerat că e nevoie să mă dedic complet pentru a reuși sau pentru a mă îmbunătăți. Cunosc mulți artiști și muzicieni geniali care lucrează pentru a reuși să facă muzică, dar munca le mănâncă o mare parte din timp și nu le dă posibilitatea să se dezvolte. Am trăit câțiva ani fără prea mulți bani, dar am reușit de fiecare dată să mă descurc, într-un fel sau altul. Nu e întotdeauna o experiență plăcută, dar cred că e un mod bun de a proceda. Nici acum nu sunt plătit într-atât încât să trăiesc extravagant, dar îmi pot plăti chiria și mă pot hrăni, iar asta mă face mai mult decât fericit!

SB: Care e cel mai ciudat artist pe care l-ai ascultat vreodată?

WD: Chief Kooffreh. Are undeva pe la 300 de albume pe Spotify. Serios. E amuzant și incredibil de ciudat. Folosește mai mult piese gata făcute, uneori aceleași în repetate rânduri. E un personaj fascinant. Vă recomand să-l căutați pe Youtube.

SB: Să trecem la muzica ta. E o diferență notabilă între Total Strife Forever și Culture of Volume. Cel din urmă e mai concentrat și are o temă principală mai clară. De ce ai apelat la această, să-i zicem, grandoare, la genul ăsta tipic de bombasticitate electronică?

WD: Am dezvoltat ideile de pe Total Strife Forever, din punct de vedere stilistic, dar cu mai multă emfază pe aspectul pop. Am învățat mai multe pe partea de producție, deci totul sună mai puternic și mai grandios. Amicul meu Graham Sutton, m-a ajutat să îl mixez, pe când, pe primul, l-am mixat singur. Uneori e folositor să ai un expert alături.

SB: Ți-a influențat în vreun fel spectacolul live schimbarea modului de abordare spre sonorități mai puțin experimentale? Îți e mai ușor acum? Ești mai strict acum, sau lași loc pentru improvizații?

De fapt și de drept, ceea ce fac live a influențat mișcarea aceasta către zona pop. Am devenit mult mai încrezător în ceea ce pot face în timpul turneului Total Strife Forever, iar vocea mi s-a îmbunătățit considerabil. Voiam ca noul material să demonstreze asta și să vină și dintr-un loc mult mai plin de energie. Setul live e un amestec de rigid și fluid acum, astfe încât rămâne închegat, dar să fie și plăcut atât pentru mine cât și pentru public.

SB: Cât de ironic este titlul? Când vorbim despre o „cultură a volumului”, vorbim despre un simplu punct de referință pentru muzică, sau vorbim și despre un fel de aserțiune auto-referențială?

WD: Nu este deloc ironic titlul. E menit să fie suma tuturor influențelor asupra pieselor și despre cât de impregnate sunt acestea de cultura muzicii, circuitelor live și de festival, de oamenii pe care i-am cunoscut și de locurile pe care le-am vizitat de când am semnat cu casa de discuri și de când viața mi s-a schimbat. Era și un vers din poemul „Monument” al prietenului meu Rick Holland. Îl citeam într-o zi și versul mi s-a imprimat în minte și am considerat că e un titlu perfect pentru album.

 ———————–

SB: Which is the best decade in terms of music in your opinion and, pretty much, which is the decade in which you would have liked the most to be a teenager in?

WD: The best decade is always the one we’re currently living in. I genuinely believe music and art keeps improving. I’m not a golden-ager in any respect.

SB: You were born in 1991, at that time, eurodance was ramping up in Europe, only to find its footing and explode into the huge genre it has become a few years later. What was the music of your youth? Did your musical tastes include eurodance? 

WD: I was a bit young for dance music to impact me at its prime. I didn’t buy my first album until I was about 10 or 11: OK Computer by Radiohead. I remember Britpop from the radio being on, but by the time I was old enough to form my own music tastes it was bands like Linkin Park, System of a Down etc. Nu-metal, essentially. Interestingly I got into Deftones around this time but I still maintain they are a brilliant band and I still love them today.

SB: In Romania, the underground artists usually have jobs in order to support themselves and their music making hobby. What is the situation in England?

WD: It’s mostly the same, I guess. I never had a job alongside music because I believed that I had to throw everything into it to stand a chance, or to improve at it. I know a lot of musicians and artists who are brilliant but who work to support what they do, but the jobs suck their time away and don’t give them time to develop as artists. I lived for a few years without much money but I always made things work one way or another. It’s not always a pleasant experience but I think it’s a good way to go. Even now I’m not paid enough to live extravagantly, but I can pay my rent and feed myself and that keeps me more than happy!

SB: What is the weirdest artist that you’ve ever listened to?

WD: Chief Kooffreh. He’s got about 300 albums on Spotify. Seriously. He’s funny, political and unbelievably weird. He uses mostly pre-made backing tracks, sometimes the same ones over and over again. He’s a fascinating character. I recommend seeking him out on youtube.

SB: Let’s move on to your music. There’s a noticeable difference between Total Strife Forever and Culture of Volume. The latter is more focused and has a clearer main theme. How did you choose this kind of grandeur, this typical electronic/club music massiveness as the center of your album?

WD: It was really just developing the ideas from Total Strife Forever, stylistically, but with more emphasis on the pop aspect. I also learned how to produce better this time so everything sounded much bigger and fuller. My friend Graham Sutton helped me mix this one as well, whereas I mixed the first album myself. It helps having an expert on your side sometimes.

SB: Did this shift towards a less experimental approach influence your live set in any way, did it make it easier? Do you follow stricter guidelines or do you keep room for improvising?

WD: It was actually the live set that influenced the move towards the pop on the record. I’d become much more confident as a performer while touring Total Strife Forever, and my voice had improved greatly. I wanted the new material I was touring to reflect that and to come from a more energetic place. The live set is a mixture of rigid and fluid now, so that it stays tight but it’s always enjoyable for me to perform and, hopefully, for people to watch too.

SB: To what degree is the title ironic? Is the ‘culture of volume’ simply a reference point for the music, or is it also meant as a sort of self-referential statement?

WD: It’s not an ironic title at all. It’s meant to sum up how the songs have been influenced by being more ingrained in the culture of music, the live scene, the festival circuit, the people I’ve met and places I’ve been since I’ve been signed and my life has changed a lot. It was a line by my friend and poet Rick Holland in his poem ‘Monument’. I was reading it one day and the line stuck out at me and I thought it would a perfect title for the album.

Comments

comments

Cătălin MesaruEast India Youth – Evoluție și cultura volumului

Leave a Comment