3

 

Perfume Genius – Too Bright

E ca și cum Matt Johnson de la The The ar fi apărut abia acum cu un album și și-ar fi transplantat narcisismul și talentul de a fi rănit în aripă cu stil al lui Morrissey. Albumul ăsta mi-a arătat că se mai poate face ceva nou cu sonoritățile synth pop și că ne mai putem juca și în 2014 cu clișeele sonore din anii 80 fără să ne plictisim.

Ariel Pink – Pom Pom

He had me at păr roz,fetișuri dubioase și muzică pop de debara. Albumul ăsta e more of the same, dar e o tiradă superbă de pop dubios, atitudini libidinoase și dramă.

Wild Beasts – Present Tense

Foarte emotiv, bine dozat, cu niște piese ce parcă vor să fie antemice, dar nu dau în patetism ieftin. They had me at Wanderlust și Mecca, dar tot albumul este excelent.

Maxïmo Park – Too Much Information

Un album nu foarte trâmbițat, dar pe care l-am iubit mult pentru că e ușor să te identifici cu genul de emoții de care este interesat Paul Smith: lipsa de comunicare, obsesii, emoțiile bune și proaste sau chiar ambivalente dintr-o relație. Dar totul în piese foarte catchy și mai puțin lamentate.

Cloud Nothings – Here and Nowhere Else

Zgomot terapeutic. Nevroza ca pansament. Paharul ăla de bere care chiar a venit când trebuie și te vindecă pe moment.

Interpol – El Pintor

Același existentialism nevrotic, dar cu un nerv, o energie și un pseudo-joie de vivre ce frizează Two Door Cinema Club mai degrabă. Nu e nici Turn On the Bright Lights sau Antics, pe care le ador de atlfel. Dar tocmai de aceea a fost o surpriză placută albumul ăsta.

Aphex Twin – Syro

Aphex a ținut bine conservat sunetul de pe Selected Ambient Works și l-a aruncat în tigaie în 2014. Și parcă i-a pus puțină sare și ceva piper proaspăt măcinat și parcă nu a făcut mare lucru. Dar ce a ieșit a părut nou și refreshing și ne-a desfătat în anul în care ne-am intoxicat de deep house.

Todd Terje – It’s Album time

Un crtic norvegian a spus că Terje face muzică de lift. Ei bine, băiatul ăsta Todd ne-a dus într-un zgârie nor al unei exuberanțe post-disco. Un album care are lumea lui, cum de la Avalanches nu am pățit. Ah da…și i-a servit lui Brian Ferry o piesă superbă, de plângi catifea cu trandafiri japonezi.

The War On Drugs – Lost in the Dream

Ceva antemic, dar fără vuiet de stadioane și refrene hiper-emoționale. Bruce Springesteen, dar fără cântece despre suciduri riverane și destine muncitorești și The National mai puțin depresivi, mai visători și cu mai multă speranță în glas. Albumul construiește propriul relief muzical și emoțional. Unul dintre puținele albume care chiar se trec la realizări anul ăsta.

Temples – Sun Structures

Nu credeam că poți să vii cu ceva credibil care să poarte eticheta psihedelic în 2014, să nu sune a Tame Impala și să nu fie un rebut de 60s revival. Temples au reușit ceva ce sună psihedelic, dar într-un mod lucid și cu un sunet bogat și închegat. Mă suprinde cu ceva la fiecare ascultare și are un sunet fun, dar maiestuos în același timp.

Cătălin MesaruTop 2014 – Claudiu Revnic

Leave a Comment