3

 

10. Tori Amos – Unrepentant Geraldines

Ah, Tori, preferata mea, pe care n-am iertat-o până la concertul de la Bucureşti pentru virajele country (ce i-o fi apucat pe toţi?!) pentru ca apoi să tot ascult albumul vreo două săptămâni şi să nu mă căiesc o clipă. Nu e chiar Tori de care m-am îndrăgostit, but hell, încă poate fi nouă, fără să pară că ţine cu dinţii de altceva decât de … looks. Şi, mai ales, poate încă să mă aducă în primul rând, urlând, la un concert în care pe scenă sunt doar ea şi Bose.

9. Beck – My Morning Phase.

E despre cum s-a relaxat Beck şi-a scos albumul perfect pentru tras aer în piept şi luat totul cum vine. Eu l-am ascultat pe drumuri, spre munte, pe munte, sub lună (cu Blue Moon, ce previzibil!), pe nisip, noaptea-n mare, skinny-dipping (Wave, please!). Un album care sună excelent, nu că m-aş fi aşteptat altceva de la Beck.

8.  Damon Albarn – Everyday Robots.

Ceva din seria – foarte bine reprezentată anul ăsta – a albumelor pentru drum – numa că în cazul ăsta drum = călătorie cu metroul, spre muncă, şi nu d’aia soare şi vânt în faţă. Albarn s-a hotărât să fie el, după ani de Blur, Gorrillaz şamd. Şi nu e rău, da’ trebuie să ai răbdare, să-i dai pace, să te laşi surprins şi de altceva decât de Lonely Press Play sau de bântuitoarea Everyday Robots. În plus, l-a luat şi pe geniul de Eno pe You&Me, de mi-au făcut praf September-ul despre care tot cântă, în registre diferite, de parc-ar fi în filme paralele, fix ca-n cele mai mişto poveşti de aproape-dragoste :P.

7.  Wild Beasts  – Present Tense.

Muzică descoperită anul ăsta, devenită rapid “de ţinut în căşti”, “de dansat out of the blue” pe câte-o inflexiune din Mecca sau  “de pus pe şotii” cum ar fi mimarea unui “Don’t confuse me with someone who gives a fuck / In the mother tongue/ What’s the verb ‘to suck?” în timp ce priveşti fix vreo victimă nevinovată în metrou/ autobuz sau, dacă te ţine, la vreun meeting la job.

6. Afghan Whigs – Do The Beast.

Mindfuck is back, căci cei mai duri romantici s-au întors dupa 16 ani numai bine cât să ne aducă în epoca în care ei erau noi şi noi ca ei. Albumul cu totul nu e mai bun decat Gentlemen sau Black Love, sau nu mai suntem noi aşa impresionabili, nu ştiu, dar are Do The Beast niste bucăţi pe care n-o să le scot prea des din playlist (fabulosul Metamoros cu ale cărui live-uri m-am hrănit tot anul sau These Sticks care-a dat un refresh Street-spirit-ului Radiohead).

5.  Royal Blood – Royal Blood.

Iată şi-un debut care întră fără discuţie în top, mai ales pentru Figure It Out, Ten Tons Skeleton, pentru combinatia de Muse cu QoTSA (Arctic Monkeys, chiar, pe alocuri) şi pentru Kerr din Brighton. Puncte suplimentare pentru felul în care explică starea de Better Strangers – ceva mai tare, mai pe bune, decât amorul ăla împlinit din poveşti.

4. Jack White – Lazaretto.

Jack White is back, e bine şi e altfel. Sau invers. Singurul album cu influenţe country care a rămas aproape integral în playlist-ul de anul ăsta şi cel mai tare concert din 2014 pentru mine.

3. Timbre Timbre – Hot Dreams.

Iniţial am zis că Taylor Kirk cu distort pe voce e ceva ce nu se face şi n-o să ţină. Apoi am înţeles că e vorba de-o călătorie în timp regizată de Lynch pentru proiectul lui de diplomă – proiect pentru care a găsit unul şi acelaşi impersonator pentru, să zicem, Roy Orbison şi Elvis şi l-a pus să cânte ca ei în legea lui. În fine, albumul ăsta, This Low Commotion, te duce-n trecut, dar nu duce niciodată în acelaşi an sau acelaşi film (ar trebui să facă repede BuzzFeed un test Which Timbre Timbre Hot Dream are you?) şi-o să tot cânţi You turn me on/ Then you turn on me.

2. Sun Kil Moon- Benji.

This is personal, folks! Ma tem că dacă 2014 n-a fost un an bun (muzical sau altfel) atunci nenea Kozelek a zis-o cel mai bine şi mai aşezat. Benji e o călătorie fabuloasă prin întuneric şi viaţă, ceva sincer, cu gust de măduvă, sânge, praf, prima bere băută cu tata, film de radiografie-n dinţi şi ultimul pahar de vin cu bunicu. În plus, Ben’s my friend îmi aminteşte de Brazzaville (always a plus), iar albumul ăsta povestit a fost şi-o să tot fie,  soundtrack de drum bătătorit, cu prieteni lângă care nu trebuie să spui nimic.

1. Future Islands  – Singles.

Închei, totuşi, într-o notă optimistă şi pun pe 1 Future Islands, descoperiţi şi ei tot anul ăsta de mine, pentru că Singles e despre încredere cât încape şi-un manifest dansabil delicios iar Seasons (Waiting On You) e piesa anului după umilul meu cap.

Cătălin MesaruTop 2014 – Irina Dobriță

Leave a Comment